se forteaza

daca se forteaza, macar sa se forteze frumos!

imi strica toata placerea cand in mijlocul filmului vad fortari absurde, care miros a prostie. adica uite-l pe tipul plecat din scotia sa se joace de’a doctorul in uganda si ajuns in anturajul presedintelui (presedinte proaspat ajuns la putere dupa o lovitura militara)... i’o trage unei neveste a acestuia dupa ce se chicoteste cu ea in public si se alearga cu ea prin ditamai petrecerea din palatul prezidential! in conditiile in care vazuse deja ca pentru a omora un om aia nu stateau pe ganduri. ba mai mult, o lasa si gravida! hai sa fim seriosi, cat de tampit sa fi sa faci asta? si ca spectator ce lipsa de autorespect sa ai ca sa inghiti asemenea urmare de fapte? si apoi sa’l mai compatimesti pe ala pentru ce pateste? dupa ce da dovada de atata tampenie?

a! altceva e daca eroul principal face ceva fortat, dar asta se intampla in virtutea unui ceva frumos: fat-frumos (cel bun) chiar daca are numai un metru saizeci il capaceste pe ditamai zmeul-zmeilor (cel rau) care are vreo cinci metri pe putin. sau daca superman opreste trenuri cu mana goala (nu e chiar goala ca deh, e mana de superman...), bruce willis nu este rapus de rafale de gloante care zboara pe langa el in die hard si alte chestii de gen.

adica, daca tot e sa fie ceva care macane... macar sa macane frumos, cu stil, si pe fata. ca sa nu simt ca imi jigneste neuronul la modul ‘hai ca merge, ca prostii nu isi dau seama’. neaparat sa macane pe fata, fara pretentii de coerenta, de cursivitate normala a faptelor.

daca nu, la sfarsit sa’si faca mea culpa ‘scuzati, nu ne’a dus mintea sa creem o poveste credibila, coerenta’. si demisia alaturata.