despre bucurie

ca tot vorbeam ceva de bucurie zilele trecute.
si ca azi m'a sunat iuli (fostul sot al mamei care m'a terorizat toata copilaria) sa'mi spuna ca e in tara pentru o saptamana.
si vrea sa ne vedem, sa stam la o tacla.
a fost la fix.
ca dupa ce vorbisem de bucurie, subiectul mi'a ramas planand pe undeva in background, printre sinapsa 2 si 8 probabil. si incet-incet s'a copt si se facu' conexiunea. de multe ori mie mi'e frica sa'mi arat bucuria. de multe ori mi'e frica sa fiu bucuros. si daca sunt bucuros, sa mai fie si vizibil... d'asta la mine bucuria iese un pic mai aparte... sau uneori se transforma intr-o stare de frica. fiindca am asociat de mic si constant, si mult timp bucuria cu urmarea durerii. de regula iuli nu suporta sa ma vada bucuros. asta il enerva, ii atragea atentia asupra mea si atunci imi gasea nod in papura si urma bataia. puteam fi bucuros doar la comanda odata la cateva saptamani, cand era in toane bune, duminica, si trebuia si eu, sa'i satisfac bunatatea care spunea ca el face viata buna celor din jur. adica trebuia sa fiu bucuros. la comanda, cateva minute.
si acum e in tara si vrea sa ne vedem. sa stam la o tacla. ca stam si in apropiere. pai cred ca daca il vad azi mai intai il dau cu capul de pereti vreo 2 ore sa ma racoresc. si apoi as sta la tacla. dar sa nu spuna prea multe. ca iar imi aduc aminte. si iar il iau sa fac gimnastica cu el...
si ca vorbeam de furie mai devreme. cand a sunat telefonul am stat si m'am uitat lung la el - la aparat. nu'mi venea sa cred ca are tupeul sa ma sune. apoi mi'am adus aminte ca pentru el trecutul nu e sursa de probleme, pentru el totu'i flori si micsunele. apoi nu'mi venea sa cred ca n'am urlat la el si nu l'am bagat pe nicaieri. dar cred ca tebuie sa fac asta odata. nu e recomandat, dar asa simt nevoia...