tampenia si fericirea - in lucru

Primo: definire termeni.

Scena. Scena – termen de baza. Pai scena este acea alcatuire de decoruri care iti... evident, decoreaza propria’ti viata. Acele lucruri, chestii intre care iti traiesti viata. Ca’s relatii umane, ca’s ganduri, principii, ca’s haine colorate, ca’s masina, aeru’ conditionat, garsoniera/apartamentul/casa cu curticica/curte/piscina/alei. Ca este vorba de propria parere despre propriile calitati, atuuri. Intarita de cei din jur direct sau indirect. Ca este vorba de convingerile legate de ce e bine, corect, adevarat si ce nu. Samd. Toate astea sunt decorurile de mucava (proasta) ale scenei pe care oamenii obisnuiesc sa se agite. Cu mai mult sau mai putina originalitate.

Intr-o formulare mai rapida scena inseamna acele scurte trei cuvinte prin care un cunoscut te prezinta la o bere sau iti povesteste viata. “draguta, proasta, rea de gura”; “urata, suflet bun, singura”; “l’a lasat nevasta, betiv, violent”. Si asa mai departe.

Exista doua categorii mari de oameni. Nu ca n’ar fi si altele, dar astea doua mi se par majore. Ca raspandire si ca importanta.

Una ar fi cea a celor care isi joaca cu aplomb viata intre decorurile care li se pun in fata ochilor fara sa le treaca prin minte sa le conteste. Fara sa le treaca prin minte ca’s doar decoruri. Idiotii astia sunt cei mai multi. Indivizi care considera ca prietenii chiar sunt prieteni, evitand sa gandeasca vreodata ca de fapt aceia doar joaca temporar si conditionat rolurile de prieteni. Temporar si conditionat. Pentru atata vreme cat nu le inseli asteptarile. Atata timp cat ramai incastrat in imaginea pe care o au ei despre tine. In momentul in care ai facut o modificare, ai schimbat ceva in viata ta, iar acel ceva era un element major in imaginea pe care o aveau despre tine... relatiile se racesc... indiferent daca schimbarea chiar era benefica. Si asa mai departe.

Alta categorie este a celor care au facut dintr’o scena tragedia vietii lor. Ceva in viata lor s’a intamplat la un moment dat si marcheaza totul. Si se prezinta in ochii celorlalti prin intermediul acelei scene. Tot ce fac, tot ce nu fac se traduce prin acea scena : “a fost batut in copilarie de un tata vitreg”; “n’a avut noroc in dragoste”; “a divortat si nevasta i’a luat copilul pe care il iubea”; “un tip inteligent care s’a ratat, a trait in fabrica, intre uzinari”

Acestia isi aleg (uneori constient, alteori nu) tragedia sub care isi proclama esecul. Fiindca cei din jur trebuie sa aiba o poveste care sa le faca acceptabila capotarea ta. Nu poti capota din senin. Trebuie sa fie ceva.

Si mai sunt unii. Unii care vad mucavaua decorului. Care baga degetul in gura, il uda abundent, il pun pe carton, acesta se inmoaie, si dupa un timp cedeaza. Apoi degetul trece prin carton asa cum diazepamul penetreaza smaltul dintilor si ii lasa uimitor de albi si stralucitori.

Cand vezi ca totul este un carton ramai fara dorinte. Tot ce fusesei invatat sa doresti isi pierde valoarea. Si nu mai doresti. Apoi, daca esti destul de incapatanat, iti poate trece prin cap ideea de a crea acele lucruri pe care le doresti insa reale, nu din carton. Aici lucrurile devin un pic dificile. Le povestim, poate, altadata.

Secundo: povestire

De ceva timp gandurile mi se incranceneaza din ce in ce mai rau. Am ajuns din nou la starea in care nu mai am chef sa rad fiindca imi aduc aminte cate lucruri merg prost. Lucruri care ar putea sa mearga bine, daca oamenii nu ar fi atat de cretini. In masa. Si nu intelegeam de ce intru din nou in starea asta. Pana in seara asta. Am mai fost aici, am iesit si am devenit un tip vesel si relaxat. Iar acum din nou, in incrancenare.

(Firesc, la fiecare schimbare cei din jurul meu dispareau si trebuiau inlocuiti, fiindca nu acceptau ca liviu cel innegurat sa fie vesel si plin de bancuri. Apoi altii nu acceptau ca liviu cel vesel sa nu mai fie vesel. Cand te schimbi lumea iti mai da o perioada de gratie. Pana cand ii convingi ca intr’adevar te schimbi. – dar asta e alt subiect)

Revenind. In seara asta am realizat care au fost switch-urile. Ce anume m’a facut sa ma balansez dintr’o parte in alta. Anul trecut dadusem vina pe o carte – ca mi’ar fi adus aminte de prostia lumii. Aveam dreptate pe jumatate.

Insa scheletul realitatii e urmatorul: cand am avut nesabuita idee de a’mi folosi neuronul, am deschis ochii asupra urateniei lumii, am vazut idiotenia ei, am vazut cum viata devine mai proasta decat trebuie, datorita avalansei de imbecilitate umana. Iar cand am ales sa imi bat joc de neuron, sa ma droghez cu dorinte de mucava, cu sex, cu „a avea” in loc de „a fi”, lucrurile deveneau flori si micsunele. Ca asta e lumea in care nu mai e important sa fi om ci sa ai. Sa ai cat mai mult. Si orice.

Cand am trecut de la tristetea asupra strambiciunii lumii la veselie am facut’o renuntand la pretentia de a’mi folosi la ceva neuronul. Am facut’o obligandu’ma sa accept ignorarea descoperirii decorurilor. Si mi’am impus sa cred in decoruri. Sa devin cretin si fericit. Si da, a urmat imediat o perioada de crestere sociala uluitoare. Dupa ce aproape zece ani muncisem pe branci, zburand de la un loc la altul, fara sa pot pune mana pe ceva si sa zic “asta este agonisit de mine, asta imi apartine”, fara sa’mi permit o facultate la stat... brusc, in trei ani pac masina, pac pozitie stabila, pac facultate pe bani.

Da, am acceptat jugul societatii si ea m’a rasplatit. Jugul tampeniei decorurilor, cioburilor colorate.

Si cea mai cretinoida treaba e ca in acei trei ani in care am castigat mai mult decat in zece, am muncit mult mai putin. Si eminamente pentru propria imagine. Adica diferentele de productivitate reala sunt colosale. Am muncit zece ani creand pentru societate foarte mult. De la santuri cu tarnacopul la proiecte de design. Si am primit muie ca in bancul dushului. Apoi mi’am prostituat neuronul am inceput sa’mi spoiesc comportamentul, sa’mi ascund principiile, sa muncesc mai putin pentru a avea timp de consolidarea unei imagini ok... si am inceput sa castig incat intr-o perioada spuneam ca eu castig nesimtit de mult. Nesimtit, fiindca stiam diferenta intre munca depusa acum si atunci, si rezultatele obtinute... intre acum si atunci. Insa castigul nu se refera la munca depusa. Ci la inregimentarea sociala. Cu cat inghiti mai mult si fara cracnire decorurile general acceptate, cu atat recompensa este mai mare. Si nu ma refer la cracnirea ascunsa, pe un blog, ci fatisa in fata diversilor incompetenti, indiferent ca’s sefi, directori, sau colegi.

Apoi, intr’o zi uitandu’ma imprejur, am obtinut o oarecare pozitie, o oarecare ascultare, vazand ca profesori de la facultate isi modifica cursurile pe baza criticilor mele, m’a traznit inspiratia dau jos de pe scafarlie sistemul de beculete, cioburi colorate si alte chestii atarnate de fes in fata ochilor, pentru a’mi distrage atentia, pentru a ma ameti constant cu tot felul de nimicuri . Am considerat ca am ajuns in punctul in care pot sa’mi dau voie sa’mi folosesc neuronul. Am crezut ca nu mai e nevoie sa fac pe tontul. In timp ce saracii sunt nebuni, bogatii sunt excentrici. Nu eram bogat, dar nu mai eram chiar sarac.

Greseala majora.

Iar acum s’a adaugat la redescoperirea uraciunei lumii si scarba fata de prostitutia pe care am exersat’o timp de cativa ani.

Camil Petrescu spune despre relatia dintre deschiderea ochilor si nefericire. Am sa caut si’am sa fac un link. Eliade spune despre dorinta orgolioasa de a rupe firele pe care papusarul masinii umane le foloseste pentru a’ti ghida actiunile. Papusarul dorinţă egoică, papusarul furie, papusarul lene... si asa mai departe.

Terto: concluzie

-- fi'n'ca mi s'a spus ca se incheie prea brusc, o sa scriu si ultima parte candva. --