de la una la alta. pe fond etilic.

Pai.

Lasat masina acasa. Iesit la chestia aia cu mai multe etaje si mancat ceva. Si antiplictiseala luat o bere. Una. Tuborg. Extrastrong. 7.2. dupa una din cele mai crunte zile de cand ma aflu la it.

Si inceput sa ploua. Pai vezi? D’asta nu’i bine sa bei. Ca te prinde ploaia in oras pe jos, cu pantaloni deschisi la culoare. Si pantofi de piele intoarsa. Firesc, tot deschisi la culoare. Candva o sa’mi iau o profesoara de mers fara sa ma stropesc. Asta e o enigma pentru mine. Cum naiba reusesc unii?

Pai si ce se mai intampla cand bei? Simplu. Te suna un patron de firma ca tocmai cineva, cumva a varsat un ditamai paharul intreg de apa pe laptopul lui. Si ca nu mai merge, si ca primeste mesaje de tot felul (in DOS, of cource), nu reuseste sa intre in windows, ca’i fuge mausu’. Si ca nu mai stie parola – ca el folosea degetu’ (amprenta, deh)... pai io ce sa fac in conditiile astea – in afara de a rade cat ma tin bojocii? Ca eu asta fac cand beau – rad de ma dor falcile.

Si uite’mi aduc aminte ca la cea mai crunta betie din viata mea – in armata, of cource, fuse ceva similar. Adica.
Dupa ce mandel sanitar smecher, il duce pe un caporal smecher la posta sa’si ia banii pentru liberarea care urma sa vina, accepta o cinste de mai mult de doua beri de la numitul Zevedeanu. Din craiova de fel. Maare smecher. Imi dadui io seama ca mi’a pus gand rau, ca oricum noi nu ne aveam la suflet, ba din potriva, si tam-nesam iaca Zevedeanu imi face cinste cu bere cat incape. In Cismigiu, la terasa ascunsa de la ruine (cred ca nu mai exista de mult). Si ce? Banii lui, distractia lui, curiozitatea mea. Ca nu reusisem sa ma fac tandari pana atunci desi ma straduisem chiar cu simt de raspundere, in scopuri pur educative.
Revenind. Ok, Zevedeanu vede ca berea are o eficienta redusa. Plecam de acolo, iar in drum spre garnizoana ia doo cutii de vin. Alb si rosu. A fost in ’97 o incercare de vin la cutie, da’ au renuntat rapid, nu inteleg de ce. Eu m'am matolit foarte bine cu el.
Si il convinge Zevedeanu pe subsemnatul sanitar sa ceara voie de la capitan sa permita o iesire pana la terasa pentru un suc.
Paranteza cracanata. Chestia cu permisiunea la suc dupa ce un militaur primea cashul de acasa a decretat’o comandantul garzii pen'ca fix cu numai cateva zile mai devreme. Cand adusesem de la posta trei bucati soldati manga, unul dintre ei urmand sa intre in post. Ocazie cu care, la inspectia de plecare din corpul de garda respectivul si’a bagat tot in fata capitanului de garda ce a gasit el pe lumea asta, incepand cu soarele si terminand cu luna, si a aruncat cu arma de pamant. De pamant vorba vine, ca era marmura pe jos. Chestie care in mod normal se pedepseste cu batalion disciplinar. Adica ceva incomparabil mai urat decat puscaria civila. Deci, comandantul a zis, mai, mai bine vine sanitarul la mine si imi cere voie sa va duca undeva unde sa stiu de voi, sa nu apara belele. Inchidem paranteza.
Boon. Acum era in tura alt capitan. Care numa’ ce ma avea la suflet de nu mai putea de dragu’ meu. Ca doar m’a si degradat individu’ de n’am apucat sa port tresele de sergent decat de la dormitor pana pe ‘platou’. Cu alta ocazie.
Dar individu’ zice ‘bine’. Si ies cu Zevedeanu, cu una bucata de vin la litru la cutie si ne afundam in subsolurile Radiodifuziunii (ca acolo aveam domiciliu’) ca sa bem suc. In boznarele imense, doo pahare.
Si dai si toarna pahar dupa pahar. Ghinionul lui. Musiu Zevedeanu nu avu’ parte de distractia pe care o astepta. Eram calm. BA chiar spre disperarea lui, aveam chef de share idei rare si neobisnuite. Plictisit de moarte, Zevedeanu hotaraste sa ne intoarcem.
Aici incepe balciul. In lift, descopar oglinda. Si ma vad mai rumen in obraji. Bucurie totala frate! De cand visam si io o culoare sanatoasa! Si totusi un neuron functiona in palpairi zicandu’mi ca io clar sunt luat, si ca cine-site, poate mi se pare, poate asa fac la bautura, si vad lucrurile mai rosii. Drept care deschid gura si comentez ce vedeam in oglinda. Pentru a’mi da seama (dupa feed-back) daca intr’adevar eram mai rumen ori ba. Delir. Mai erau inca doi (un el si o ea) angajati ai radioului, cu noi in lift. Tipa a pufnit in ras si s’a intors urgent cu spatele sa nu se vada ca rade. Tipul a ras in hohote si mi’a spus ca sunt tare. Si uite’asa liftul vechi cu mers de melc a ajuns la etajul dorit cu patru oameni razand in hohote. Care nu mai puteau sa se opreasca. Fin’ca aici e buba. Nu mai puteam sa ma opresc. Si se lua.
Si cum la intoarcerea in unitate este regula ca ala care a condus oamenii pe afara sa raporteze revenirea, trebuia sa dau ochii cu prietenul meu, capitanul. Si stateam in fata usii cancelariei rugandu’l pe Zevedeanu sa creeze o exceptie sa dea el formula de raport. Niet. I’am zis’o preintre rasete de cateva ori, era destul de simpla. Dupa eforturi considerabile am reusit sa’mi pastrez calmul pentru mai mult de douaj’de secunde. si camaradul de suferinta ma intreaba: “Pai cum sa intru in locul tau? Daca ma intreaba de ce nu raporteaza sanitarul ce’i raspund? Ca a baut un suc si nu se mai tine pe picioare?” Gata. De acum se rade fara oprire. Culmea, raportez fara probleme.
Erau ceasurile vreo saptsprezece trecute fix.
Pana pe la orele douazecisiuna si trizeci trecute fix, liviu al nostru (adica subsemnatu’) descoperi ca bautul era principala ocupatie a militarului. Unde se intorcea cu ochii, cineva avea o sticla de ceva ascunsa. Fiind ditamai sanitaru’ cine putea sa il refuze, cine putea sa nu’i dea? Vodca, tuica, rom si alte chestii neidentificabile.
La orele mentionate – 21.30 era masa de seara. Si cum de mai bine de o ora stateam in dormitor, asezat in fund pe un pat si beam cu oricine aducea ceva de pilit, lumea era a mea. Deodata, au disparut. Toti. Cu o viteza mult prea mare pentru capacitatea mea de reactie din acele circumstante. Am strigat dupa ei, mi’a luat ceva timp sa inteleg ca venise masa de seara si se duceau in club sa manance. Ridicarea a fost fenomenala. Pacat ca nu m’a vazut nimeni. Dormitor de smecheri - foarte mic, cu paturi suprapuse, metalice, foarte apropiate. Ma tineam cu fiecare mana de cate un pat. Si firesc, aveam mai mult de doua maini!
Pe coridor catre sala de mese (club) a fost simplu. Mi’am folosit cunostintele avansate de fizica. Si anume cele referitoare la forta gravitatiei. Care imi spunea ca daca ma aplec in directia corecta (spre inainte), in mod instinctiv, picioarele ma vor sustine si nu vor aparea probleme de divagare de la destinatie, spre dreapta sau stanga. Intre noi fie vorba, holul avea latime de doar un metru, din care jumate din latime era ocupata de rastelurile cu armament – deci nu prea aveam pe unde sa ma balangan. Insa tot fizica mi’a spus ca folosind acest mijloc revolutionar de locomotie, viteza crestea in mod constant. Si ca trebuie sa iau rapid o decizie, cum pana mea reusesc sa fac brusc dreapta, ca uite, daca nu gasesc rapid o solutie trec de usa si ma duc vitejeste spre capatul coridorului, spre iesirea din corpul de garda, in mod totalmente nejustificat...
Bingo. Asa cum in copilarie ma invarteam in jurul unui stalp, acum ma voi folosi de tocul usii. Si ii voi da drumul dupa ce penetrez in incapere, ca ar fi stupid sa incerc sa execut o rotatie completa de 360 de grade in jurul unui toc de usa. E un perete p’acolo, nu?
Da. Am dat drumul poate prea devreme. Ca in loc de o deviere de 90 de grade a fost o deviere de abea vreo 50-60 (scuze, n’aveam raportor). Si m’am trezit catapultat de forta gravitationala folosita pe hol, cumulata cu forta centripeta folosita la curba – fix in dulapul cu paine!
Ies de acolo plin de seriozitate. Calm, dau ochii roata sa caut un loc la o masa langa un ceva mai prieten, sa nu nimeresc intre dusmani in starea aia. Excelent, il vad pe cel mai fenomenal de excelent de nemaipomenit om pe care l’am cunoscut in armata, fix in diagonala, in colt. Din nou cunostintele avansate isi spun cuvantul. Daca incerc sa fac slalom printre mese poate sa iasa cu show si sama fac rau de cacao. Ca evident nu le am acum cu directia. Vorba pilotilor – cap-compas – si linie dreapta catre destinatie. Peste mese peste banci, sub privirile blocate ale tuturor. Unu' singur a comentat ca "ba daca imi calcai in farfurie?" - am marait ceva la el si s'a calmat brusc. Uimitor, nu am cazut cu nicio masa, cu nicio banca. Abea cand m’am aseszat ajunsesem la calculul acestui risc. Amicul meu, vorbind in barbie imi spune: “da, sti sa’ti faci intrarea!” nu stiu nici acum daca era o vorba fara un meaning aparte, ori chiar era ceva apreciativ. Pana mea! Chiar stiu ca erau motive sa fiu apreciat pentru ce reusisem sa fac in conditiile date.

Pai si cand era farfuria jumate... ce’mi aud urechile: “sanitarul e chemat la dom’ capitan!” sa’mi bag! Care m’o fi dat pe goarna? Si m’am uitat urat catre “prietenii” care stateau toti, coincidenta, cu capul in farfurie, in timp ce raspund “sunt la masa”. In unitatea aia, masa era sfanta. Dar apoi, imi zic ca si asa am calcat pe bec, mai bine nu’l fac sa astepte.
Si intru in cancelarie. Dupa ce inchid usa in urma mea, ma opresc ca din intamplare langa tocul usii. La care ma uitam cu coada ochilor, il tineam sub urmarire, nu cumva sa se clatine prea tare. Ma gandeam ca daca il vad ca fuge intr’o parte, iau repede masuri.
Neah. Capitanul nici nu a ridicat ochi din hartoage. Si mi’a zis ca e problema aia cu ouale si sa ma duc la telefoane, sa rezolv.
“Am inteles, sa traiti!” si ies afara. Firesc, nu intelesesem nimic. Ideea era sa ies de acolo cat mai repede.
Urlu dupa veselar (omu cu potolu’) si intreb care e povestea.
Pai simplu. Cei care ne lasasera mancarea pentru a doua zi de dimineata, uitasera sa ne lase si ouale. Si le lasasera la urmatoarea oprire, la palatul telefoanelor. Iar io trebuia sa ma duc sa iau de acolo ouale.
Prima intrebare: “mai, ouale alea sunt fierte?” sincer – intrebare de importanta vitala, daca luam in calcul starea mea de betie cumulata cu gheturile din acea iarna din bucuresti.
N’am aflat niciodata daca au fost fierte.
Insa am aflat ca le’am adus fara nicio problema. Pana la usa corpului de garda. In buzunarele alea imense de la uniforma de iarna a jandarmilor.
Ca dupa ce am vazut ca am reusit sa ajung cu ouale fara sa ma lipesc de pretei, fara sa trag vreo busitura, n’am mai avut curaj sa fac un pas in interiorul unitatii. Am urlat iar dupa veselar. A venit. I’am intins ouale. A intins mana dupa ele. I le’am dat. El a apucat pe langa. Nu m’am uitat in jos sa vad proportiile dezastrului, mi’am dorit sa fi fost fierte. Si m’am dus fix la dormitor.

A doua zi de dimineata, veselarul, mahnit, imi spune ca a tot avut probleme cu cei care n’au mai apucat oua... si ma intreaba:
El: “mai Sani, da au fost toate?”
Eu: “pai de ce ma intrebi, nu sti ca ti le’am dat aseara la usa?”
El: ”pai nu mai stiu bine... ca eram cam beat!”
Eu: "pai si io."
El: "ah! pai atunci, asta e, n'ai ce'i face!"