..............
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul...
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.
(Marin Sorescu)
..............

luni, 22 martie 2010

Camasile

.
Călca o cămaşă. Era dumincă, dimineaţa spre prânz. Mozart. Făcea mişcările largi, lente, aproape în tactul muzicii. Era mai degrabă atent să trăiască muzica decât să calce acea cămaşă. Lăsa să curgă muzica prin el. Iar din când în când mai arunca o privire la televizor.
- Nu poţi să te mişti mai repede? Adoarme omul până termini tu!
El îşi roti privirea către canapea, spre ea. “Oh la naiba, iar a apucat’o. Firesc, iar strică duminca încă de la început!”.
- Ţi’am zis că nu obişnuiesc să calc, îi zambi.
- Hm! Te mişti ca ochii mortului!
- Ne grăbim undeva? E duminică, facem activiăţi domestice, tu te distrezi lăsându’mă să’mi calc singur camaşile. “Iritarea asta a ei... Poate fi de la mine sau poate fi din trecut. De la mine în general sau de la faptul că mă mişc acum chiar destul de ineficient din punct de vedere strict al acţiunii pe care o fac. În privinţa asta chiar are dreptate. Nu o pot contrazice. Iar să’i explic din nou că uneori nu contează atât de mult ce faci exterior, cât ce faci interior... nu este cazul. Şi în ceea ce priveşte interiorul meu, acum chiar sunt foarte eficient. E duminică şi simt din plin lucrul ăsta. Degeaba i’aş repeta. Nu vrea sa accepte perspectiva asta. Aşa că voi continua să’i arăt că funcţionează, că viaţa e mai frumoasă facând lucrurile mai atent la interiorul tău, decât simplu exterioare. Pur şi simplu eşti tu în viaşa ta, nu eşti un robot care îndeplineste tot felul de acţiuni. Iţi conştientizezi existenţa ta în viaţă, în toate lucrurile pe care le faci.
Oare nu vrea să accepte acum sau nu va vrea niciodata? Nici nu vreau să mă gândesc că nu s’ar schimba din nou. Că nu va redeveni clopoţelul care era cândva. Sper că este doar trecutul recent care o doare. Şi ţipă. Se zbate şi creează zbatere împrejur. Pot înţelege, pot accepta. Bun, şi ce’i răspund ei acum? Să’i accept în continuare iritarea? Dacă i’o retez, se va gândi că nu o înteleg. Iar să continui cearta cu ea e absurd. Pe motiv că eu calc cămăşile încet? Ridicol! Motivul real mai degrabă e din trecut, iar să deschid discuţia despre el... la ce’ar folosi? Nu ar face decât să se adâncească şi mai tare în ceea ce a fost. Oricum îi este şi aşa prea prezent în minte. Nu mai vreau să reactualizăm, să intrăm pe panta unde sunt umărul pe care plange, în loc să fiu cel lângă care trăieşte.
- Mi’ai spus să’mi calc singur cămăşile. O fac, dar o fac în felul meu. “Sunt eu şi daca e să fim împreună trebuie să accepţi asta. Să mă accepţi aşa cum sunt. Ori accepţi, ori... Sincer vreau tare mult sa accepţi!
- Care e totuşi problema?
- Păi stăm cu astea întinse prin casă, zise ea aratând spre masa de călcat.
- Aşa şi? Ascultă muzica! Uită'te la televizor! De ce te împiedici în amănunte d'astea?
Sau o fi iar nevoia ei de atenţie? În fond, stătea pe canapea de ceva timp, iar eu sunt total absent. Când sunt atent la alte lucruri ştiu că faţa mea devine inexpresivă, dispar ca prezenţă. Poate că pur şi simplu nu’mi simte prezenţa deşi e la doi metri de mine. Pentru că eu sunt plecat. Hm! N’am ce’i face, eu trebuie să fac asta, am nevoie de o modalitate de a’mi încărca bateriile dacă ea insistă să mi le descarce pe toate planurile. Iar dacă pur şi simplu vrea atenţie, să mi’o ceară altfel, nu aşa, răţoindu’se la mine. Sper să’i treacă ce are de trecut, altfel... nu ştiu daca mai merită chinul. Deja tind să se instaleze ca obişnuinţă istericalele ei gratuite. Nu vrea să renunţe la ele. Şi nu fac atâtea eforturi ca să am o viata de certuri. Deşi aş putea, fiindcă în fond ar fi o ironie comuna. Am crescut cu certuri, pot continua cu certuri. Însă ar însemna să nu fac nicio schimbare în viaţa mea.
Apoi el mai făcu câteva glume cu tatăl ei, ca sa arate ca subiectul este mai bun ca subiect de glumă decât ca subiect de ceartă, şi o privi cum pleacă în bucătărie.

Trecu un an şi jumătate.

Îşi călca o camaşă, luni, de dimineaţă. Deşi dormise puţin, câteva ore doar, se trezise din proprie iniţiativă cu o oră înainte să sune alarma aeriană. Cea pe care o avea la telefon ca sorie la trezire.

Aşa ca nu era deloc grăbit. Presa fierul pe textila neagră, doar pe jumătate atent, fără să’şi facă obişnuitele griji legate de pericolul cutelor. Nu mai aranja ca de obicei cu atenţie fiecare bucată de pânză pe care urma să o calce. Practic, nici nu’l interesa rezultatul. Mergea la întâmplare, fără să calculeze nicio mişcare. După câteva secunde realiză că aproape a terminat jumătate din camaşă. Avea o eficienţă uimitoare. “Uau, ce viteză! Dacă m’ar vedea acum cât de repede calc, m’ar iubi, nu?” Râse cinic.

Culmea ironiei, când se despărţiseră ea fusese cea care reproşase că nu o înţelege, că nu înţelege că pe ea o doare. În fond, avea îşi avea partea ei de adevăr. El nu reuşise să conceptualizeze toate gândurile de mai sus, ci doar acţiona în virtutea lor. Mai ales când ea se arăta atât de pusă pe ceartă. Aşa că realmente nu’i spusese nimic care să arate cât înţelegea. Ci doar făcuse. În ideea că faptele contează mai mult decât cuvintele. Ceea ce în acest caz cel puţin, a fost fals.

În ultimile două zile iar nu mâncase. Şi abia începuse din nou săptămâna trecută. Poate pentru că este mai uşor să fii amorţit decât să doară. Sau naiba ştie de ce.
.

2 comentarii:

  1. Exista undeva un text scris de mine care incepe destul de asemanator in descrierea miscarilor... am avut o senzatie foarte ciudata citind primul paragraf. Ceva de universuri care se ating usor, tangential si rezoneaza pentru o clipa.

    RăspundețiȘtergere
  2. normal, este un tip de firesc al lucrurilor.

    RăspundețiȘtergere

spui, semnezi.