Castaneda, apa si the secret

.

Bun.
acu’ ca tot ne'am racorit dupa o mica distractie, care a picat exact cand trebuia... putem din nou sa ne gandim la lucruri frumoase.

cum ar fi... incrancenarea.
da, am o viziune asupra frumusetii ceva mai ciudata. chestiile inteligente imi intra in aceeasi categorie: a frumosului!
si nu ca ar fi incrancenarea un lucru destept, dar ceea ce spunea castaneda legat de asta este!

si anume ca atunci cand ne agatam de cate ceva, irosim energie, tensionam, obosim. ne tensionam si obosim atat pe noi, cat si lucrurile de care ne agatam. cu cat o facem mai tare, cu atat tensiunea respectiva face sa se departeze obiectul dorit, mersul firesc al lucrurilor se strica. (am pus in ultima instanta cuvintele mele, aseara trebuia sa le caut pe cele ale lui castaneda – are o vorbire fenomenal de limpede, dar fui ocupat)

de altfel, minunea asta pe care o explica nenea castaneda este cel mai bun argument pentru cei care in lipsa de echilibru, cunoastere, orizont larg, isi pun zabrele la ochi cu teoria autosugestiei (acum al doilea val al raspandirii ei - datorat faimosului si incompletului the secret) si incearca sa o puna in practica asemeni unor masinarii automate, cu ochii stransi, impingand in ziduri solide. una e sa inveti ca apa doboara piatra, alta e sa incerci sa repeti isprava apei, insa nefolosindu’te de timp, de rabdare, de calm, ci folosind o insistenta de o intensitate cunta.

si m'am uitat frumos in spate, in ultimile zile, cum incrancenarea de a vedea imediat(!) efecte notabile cu proaspata achizitie a creat un vertij, care m'a dus la decizii forte, ceea ce a dus la pierderea (cel putin temporara) a tuturor datelor (aici nu este totalmente vina mea - dracia a explodat la o actiune de rutina, care oricum urma sa fie facuta la un moment dat, cu aceleasi efecte), dar atmosfera care a inconjurat totul a evoluat exponential. (si n’ar fi prima data cand obiecte electronice se strica in jurul meu cand sunt nervos)
de la vertijul lui vreau acum sa vad, la vertijul lui vreau acum sa mearga, la vertijul lui vreau acum sa se repare... iar deciziile mele erau cele mai proaste posibile.
ma agatam de ceea ce doream si scuturam cu forta. si nervos. si lucrurile mergeau din prost in mai prost.

acum, cu mintea limpede, detasat de dorintele nerabdatoare gasesc solutii excelente. (cred totusi ca aici a actionat si dorinta mea de a ma entuziasma, de a simti la fel cu ceilalti, pe care ii vezi febrili si entuziasti cand isi cumpara un ciob colorat)

revenind, castaneda avea dreptate. firesc.

insa iesirea din vrie nu se face de la teorie la fapte, ci de la fapte la teorie. (cel putin acum, cel putin pentru mine). adica nu ma calmez pentru ca stiu la nivel intelectual ca lucrurile stau intr'un anumit fel, ci vad din nou ca lucrurile stau intr'un anumit fel dupa ce ma calmez de la sine, natural.

nici apa nu se calmeaza imediat dupa o cascada fiindca a ajuns intr’un lac, ci lent, natural, la ceva vreme dupa. o scurta perioada ulterioara de fierbere este naturala.

daca as mai avea pretentii de cautator, as porecli randurile de mai sus o mica parte din lectia apei.

.