Actul meu (ep 2)

.

Ieri am fost la politie ca sa’mi iau tidula provizorie de cetatean ne-ok al acestei tari.

Din varii motive, fara masina. Asa ca acele vreo 10 minute de mers pe jos le’am facut... prin ploaie. No problem, oricum asteptasem tot in ploaie tramvaiul.

Ce vad uimitor? Firma de curatenie locala... spala trotuarul cu jet de apa! Acolo, in zona industriala unde trecatorii sunt ca stalpii de telegraf. Unul la 50 de metri. Ati vazut sa fie spalate trotuarele in cartierele locuite? Eu nu. Insa pe strada biharia, ieri, pe ploaie, se intampla asta!
Ajung la evidenta comunitara a lu’ fleaşcă. Iar un ghiseu din trei, iar cateva persoane la coada... astept ud, in picioare, intrebandu’ma daca nu imi pot face cumva programare la chestii d’astea!
Sunt intrebat ce vreau, eu spun, ea cauta, ea cauta... si o vad ca se pregateste sa ma intreabe din nou ceva. Zic in sinea mea “la dracu’, chiar se intampla!”.
- Cand ati depus actele?
- Acum doua zile.
Si iar cauta, o vad rasfoind dosare, al meu nu este.
Avantajul realistului este ca nu poate fi luat prin surprindere de asemenea distractii. Iar eu prefer sa consider ca din cand in cand ating starea de realist, nu cea de pesimist.
- Nu va gasesc.
Da, stiu, eu nu exist.
Si ea cauta din nou, de aceasta data in catastiful scris de mana, cu notite despre / ale / din activitatea zilnica a functionarei de ghiseu. Oare acum doua zile m’a trecut acolo cineva? Nu stiam ca trebuie sa ma asigur de asta. Si inteleg printr’o iluminare brusca cum ca posibila mentionare a numelui meu in acel catastif este singura dovada ca am trecut pe aici acum doua zile, insa nu stiu daca este suficient ca sa demonstrez ca le’am si lasat ultimul meu buletin, inca valabil. Ah, si am vrut atunci sa cer o bucatica de hartie, o recipisa, ceva, care sa ateste ca am depus un dosar aici, cu acte originale.
Ea trage singura concluzie optimista:
- Inseamna ca nu e inca gata.
- Mi s’a spus sa vin azi dupa pranz, ma dezvinovatesc. (dezvinovatirea este singura formula de discutie cu functionarul roman, firesc exceptand’o pe cea care implica spaga).
Si imi explica:
- Daca era gata, era notat aici.
Si imi arata un punct precis din catastiful ce da ordinea lumii. Oh, am fost meritoriu, zeii mi'au zambit, asa ca mi se si explica de ce nu este gata: fiindca nu este inca notat acolo!
- Ok, si... cand... este gata?
- Pai.. mai incercati!
- Aaa... ahm... mai... in-cerc!...
Adica sa tot vin aici, la capatul lumii, sa tot incerc eu ca sa termine ele treaba(?!)...
Raman imobil, in dreptul ghiseului ca si cand nu mi’ar trece nicidecum prin minte ca din puctul ei de vedere discutia era terminata, ba chiar fusese atenta cu mine si imi explicase lucruri.
- Pot sa va dau un numar de telefon, sa sunati, sa aflati cand este gata! Vine ea cu o propunere, sa recunoastem, futurista pentru statutul de functionar roman.
- A, da, bine, multumesc.
Imi iau entuziasmat numarul de telefon si plec prin ploaie, spre statia de tramvai.
Tractorul si extensiile sale, inclusiv umane, spala trotuarul cu o atentie socanta. In dreptul unei curti de intreprindere, lucratorul ce manipuleaza jetul de apa, insista sa spele noroiul din curte, prin gardul de sarma. Pe jos, in curte, fiind, da, pamant.

N’am auzit niciodata un cetatean intreband vreun functionar roman “de ce nu e gata?”. Si garantez ca romanul nu este incapabil de aceasta intrebare. Am auzit’o des, adresata companiilor de curierat, sub formula “de ce expeditia mea nu a ajuns in 24 de ore?”, in conditiile in care zapada pe sosele tindea sa aiba un metru, viscolea, politia sfatuia sa nu se plece la drum in afara oraselor, iar stirile aratau siruri interminabile de masini blocate peste tot, trenuri deraiate sau oprite in camp. Da, romanul poate sa intrebe de ce nu e gata! Ba chiar poate sa mearga mai departe, sa intrebe “Pai si daca vedeati ca ninge, de ce nu ati luat masuri?” “Oh, ba am luat masuri. Am masurat zapada si vazand ca depaseste nivelul rotii am cumparat rapid 5 elicoptere. Pentru plicul dumneavoastra. Numai ca le’a doborat viscolul! Iar acum tocmai achizitionam cinci ozn’uri direct din area 51, ca am auzit ca astea sunt imune la conditiile meteo... ne cerem scuze pentru intarziere, promitem ca data viitoare...”

Insa pe functionarul roman omul nostru nici nu crede ca il poate intreba de ce nu e gata. Si nu pentru ca ar avea aprioric incredere in capacitatile functionarului, si ar sti ca acesta a facut oricum deja supraumanul. Ci dimpotriva, pentru ca este convins de contrariul, si nu mai are nevoie sa intrebe! Si mai stie ca intreband n’ar face decat sa bage batul prin gard (cum spunea cineva de curand), in momentul in care poarta curtii este deschisa, functionarul la noi avand drept de veto in fata legii.

.

Manajeru’ de forma

.

Exista manajeri care fac lucrurile de forma. Adica ei fac ceea ce au invatat la cursuri, ori ceea ce le spune procedura. Nu ceva provenit dintr’un simt, dintr’o judecata proprie.

Iar lucrurile facute de forma se simt. Si n'au valoare.

De par example, manajeru’ de IT (si altceva), iesi azi de dimineata din acvariul sau (aici birourile de manajeri au pereti de sticla), se aseza pe un scaun in marele birou open space, si deschise discutii sociale cu angajatii, pe teme de vreme. In cazul de fata, din ziarul financiar, discutii pe margine titlurilor.

Il lasam in pace. Insa nu m’a lasat el pe mine. A intrebat oarecum in directia mea oare unde o fi... ceva, nu stiu ce. Stiam ca vrea doar cuvinte goale, scurte, de curtoazie. Nu, multumesc, nu servesc. Mai ales acum. Am ignorat intrebarea, fiind foarte concentrat la pixelii monitorului. Ciudat, yahoo messenger are un punct in caseta de text! Nu, nu este pixel mort, nu, nu este un semn de punctuatie scris de mine. Caseta este goala, am sters din ea tot, insa acel punct ramane, si se misca odata cu fereastra de mess. Tipul repeta intrebarea, mentionandu’mi si numele. Din pacate pentru el, nu a invatat ca nu e bine sa ma fortezi sa vorbesc atunci cand nu vreau sa vorbesc.

Ii raspund ceva vag. El ma ajuta, cu cred ca e pe mihai bravu, incolo, in dreapta. De regula cand formulez asa ceva... o fac ironic. El este serios. Ii repet cuvintele lent, intrebator, accentuand in dreapta, cu o privire stupida. Ok, a inceput sa inteleaga. Daca n'ai ce vorbi sau nu stii sa te exprimi, nu ma instiga! A mutat discutia catre altii care se bagau in seama.

Ajunge apoi la un articol despre economia chinei. Si ne tot citeste din el liniile principale.

Ghinion. Dupa ce m’a provocat, a nimerit un subiect cald pentru mine. Si le spun despre resursele inepuizbile ale chinezilor. Date in primul rand de faptul ca ei nu respecta regulile jocului. Adica uite, cand au avut nevoie de depasiri de productie la hectar, in ceea ce priveste organele umane pentru transplant, au facut razii pasamite pentru recoltarea de dusmani ai poporului. Pe care nu i’au mai executat prin impuscare. Ca stricau marfa. Ci prin disecare. Asta poveste de la un batran chinez vine, cu mentiunea ca el a scapat in viata datorita varstei inaintate. Iar organele lui se aflau deja in termenul de expirare natural.

De la lumea sigura si calda a cifrelor economice colosale din ziarul financiarul, la realitati umane inumane... lu’ sefu’ i’a cam pierit chefu’ de socializare. Mai citeste un rand-doua si dispare intr’o discutie pe teme ceva mai lucrative.

Discutie in care o tanti, apoi si colegele ei, ii spun ca in urma contactului cu oamenii din firma achizitionata (furnicile din articolul anterior) au aflat ca se sta pe un butoi de pulbere, fiindca nevoile lor de baza au fost ignorate (stiu din alte surse ca de exemplu nu li se aproba la achizitie nici macar hartie A4 necesara pentru taskurile zilnice, in timp ce colegii din biroul alaturat fac risipa stupida de asa ceva, si li se permite doar pentru ca ei sunt din structura multinationalei). Discutie in care manajeru’ spune ca este rolul acestor femei de a’si folosi experienta si priceperea ca sa ii convinga pe oameni ca schimbarile sunt spre binele lor! Cu alte cuvinte sa’l convinga pe omul care nu primeste hartia pe care i se cere sa scrie tot felul de lucruri ca... e spre binele lui ca n’are cum sa’si faca treaba asa cum acelasi sef ii pretinde sa o faca!
Ea ii repeta ca oamenii sunt pachet de nervi pentru ca nu’s lasati sa munceasca, nu li se asigura conditiile minime de munca, el ii repeta sa ii intrebe cu ce considera ei ca ar imbunatati procesul muncii, in vederea cresterii gradului de satisfactie a clientului...

(Total pe alta lume manajerii astia. Si incapatanati in norii lor.)

Ma bufneste rasul cand il aud, parca ar fi un mic ceausesc, cu fraze pompoase, lungi si goale. Ei se uita toti la mine, vag interzisi de reactia mea, eu pretind ca am citit un banc pe monitor. Sau un mail amuzant de la vre’un utilizator imaginativ.

Un var mi’a dat 6 luni aici. Maxim.

Insa de curand am inceput sa vad angajatii multinationalei nemultumiti de cum sunt tratati angajatii firmei cumparate! Ceea ce mi se pare chiar interesant. Voi mai sta pe'aici, fie si numai pentru a vedea cum evolueaza lucrurile. E ca o carte interesanta pe care nu am cum sa o citesc mai repede. Si e una cu viata reala!

.

Tot inainte!

.

"Procedurile ne feresc de dezastre dar asigura mediocritatea" spus'a Barry Schwartz. Dar iata un caz in care procedurile dupa ce ca asigura mediocritatea, nici nu feresc de dezastre!


Inchipuie’ti ca ai in mana un urias. De vreo doua mii de angajati. O firma in functiune.

Iti dai oare seama ca il poti bloca, in cea mai eficienta maniera, inlocuindu’i brusc nu numai intregile linii de menagement, pana la nivel de marunt supervisor, ci mai ales structura manageriala!

Adica dupa ce ca au pus furnicilor sefi care habar n’au ce trebuie sa faca furnicile, au schimbat, concomitent si in totala necunostinta de cauza, chiar si modurile de angrenare ierarhica si lucrativa!

Cel putin atat i’a dus mintea sa faca pe manajerii din multinationala ce a cumparat o firma romaneasca.

Iar cand furnicile se opresc in loc dezorientate, nemaistiind ce si cui sa raporteze, cu cine si cum sa lucreze, manajeru’ multinationalist va trage, firesc, concluzia ca “uite ce mormoloci sunt astia! habar n’au sa se descurce! si le'am dat si proceduri!”, ignorand ca in realitate el este cel impotent de a se descurca fara o padure de proceduri.

Sfanta prostie!....

Inviolabilitatea "Lumii"

.

Cand te intrebi despre fericire si despre cum ar arata o lume mai buna, cica te infigi in filosofie. Nu inseamna automat ca esti si capabil pentru a produce opinii utile, dar daca ai folosit usile potrivite deja nimeni nu mai intreaba despre acest amanunt. Ajungi direct in biblioteca.

Poate daca ma straduiam, cream si eu un obiect de decor, bun de pus in raft. Iar daca ma straduiam si mai tare, eram chiar si controversat. Asta’i culmea realizarii in epoca actuala. Pentru a fi controversat trebuie sa ai promovarea necesara. Dar asta tine mai putin de tine, cat de ocaziile pe care ti le ofera viata. Insa tu poti sa te asiguri ca esti controversant. Asta ajuta! Si te contrazici tu pe tine insuti, insa atat de indirect incat sa nu poti fi prins cu fofarlica. Doar cat sa atragi in jurul tau tabere contrare.

Insa nu m’a interesat prezenta in biblioteca. M’a interesat realmente ce lume mai buna poate oferi / asigura premizele fericirii indivizilor ei.

Evident, un raspuns complet, creat la nivel de idee este imposibil. Fara testari, fara incercari, fara tatonari, fara un parcurs evolutiv, orice presupunere poate fi gresita, deoarece natura umana are darul de a reactiona diferit fata de anticiparea logica (spre norocul nostru).

Insa pe parcurs, am tot gasit cate o virgula ici si colo, care mi’au dat suficiente motive pentru a le aseza pe raftul cu chestii ok, de pus in practica.

Moment(e) in care m’am lovit de... cei multi. Cei multi nu vor sa se schimbe o iota. Cei multi considera lumea ca fiind o entitate de sine statatoare, imuabila, de nealterat. Le este imposibil sa conceapa ca lumea inseamna de fapt el, ea, ea, el, ea. Si’atat! Un sir finit de ele si ei. Confunda lumea cu divinitatea.

Iar aceasta confuzie imi pare ca se face mai des aici, in estul ortodox, decat in vest. Cei vre’o mie si jumatate de ani de ortodoxism au modelat conceptia populara despre lume astfel incat a fost asociata cu vointa divina si pusa in randul dezastrelor naturale cu care te bate la talpi, din cand in cand, divinitatea. Ceea ce in fond nu consider ca ar fi o idee atat de gresita, numai gradul de implicare si inviolabilitate a vointei divinie in acest punct imi pare exagerat. Suntem mai confucianisti decat... poporul chinez(!), desi noi il avem in biblioteca pe Eminescu, nu pe Confucius!

Omul comun nu vrea o lume mai buna. Omul comun nu vrea sa fie fericit... cu un motiv. Vrea sa fie fericit in pofida anti-motivelor. (asa le puteti intelege si pe femeile care se marita cu gorile, plangandu'si nefericirea after party, asa le puteti intelege pe femeile care batute, raman langa batausi)
Pentru fiece imbunatatire a traiului acestuia, omul comun s’a opus vartos.

Nici nu am pus bine pe blog articolul despre stupizenia sistemului birocratic de la noi si am inceput sa primesc sfaturi despre cum sa ma serpuiesc, despre cum sa ma contorsionez astfel incat sa fac sluj in fata sistemului pentru a’mi fi din nou permis sa respir aerul fara stres al actelor in neregula. Am fost socat sa vad ce solutii imposibile mi se ofera. Apoi am clocotit instantaneu vazand ca in spatele acelor sfaturi era mai mult decat convingerea inutilitatii luptei impotriva sistemului, era groaza ca cineva chiar spera si incearca sa schimbe ceva!

Acum ma gandesc ca orgoliul joaca un rol important aici. Daca ingustii care baga capul intre umeri si scot spaga din buzunar ar vedea pe careva reusind fara sa dea spaga, sau ca a reusit ceva mai important de atat... concluzia directa este ca acel cineva este mai tare decat ei. Iar in lumea asta nimeni nu are voie sa fie mai tare decat ei!
Spaima nu era legata de speranta mea de a reusi sa schimb ceva, spaima e legata de eventuala mea reusita care le’ar arata micimea lor!

Insa in acest moment gasesc ca mi’am pierdut timpul cautand cum putem face lumea mai buna. Dar altceva nu stiu sa fac. Altceva nu simt ca ar avea rost sa fac. Orice altceva sunt mici porcarioare inutile.

.

Incheiere de socoteli?

o

Intre nefericire si mizerie este o legatura subtila, intima.

nota. A nu se citi aceste randuri in vreo stare de tristeala. A nu se citi de asemenea in vreo stare de veseleala. A nu se citi in principiu...

I. (Schimbarea)
Aseara mi’am vazut din nou, superputerea, in actiune. La fel ca la protejatii lui Xavier, nu o folosesc eu pe ea, voluntar, ci ea pe mine, ca sa se manifeste, din cand in cand.

Superputerea mea este de a ingheta zambetul fara griji al cuiva. Al oricui. Ma uit direct la un om si... puf! Il vad metamorfozandu’se. Parca filmat cu incetinitorul, trece de la zambet la stanjeneala, dupa care la tristete. Nu la compasiune pentru naiba-stie-ce exprima fata mea, ci la tristete.

Iar asta nu prea mi se pare ca facand parte din ceea ce as fi vrut sa fie panoplia mostenirii mele.

Ultima relatie a avut substanta. Adica m’a schimbat. Pe de o parte e bine. Inseamna ceva! Nu mai avusesem parte de schimbari de mult timp. Incepusem sa ma prafuiesc. Initial credeam ca mi’a schimbat raportarea la mancare. Sau mai precis, la actul de a manca. Dar vad ca a fost doar o inertie, ca unul din acele vechi motorase de masinuta, care odata turat, pastra o vreme forta de a continua o vreme pe cont propriu. O colega de birou, A., mi’s spus cu cateva zile in urma ca m’am schimbat puternic. Si nu era vorba de mancare. Azi de dimineata mi’am dat seama care a fost schimbarea.
Nu ma mai scuz fata de mine pentru ceea ce gandesc. Nu incerc sa’mi mai amagesc gandurile pe care le consider contraproductive, nepotrivite.

Am gandit (simtit oare?) ca vreau pustiu imprejurul meu, am inchis usa tuturor care erau prea aproape. Am simtit ca vreau sa imi reiau automutilarea (psihica si fizica) prin infometare, am incetat sa mai mananc. (realmente nu este infometare, deoarece superputerea mea secundara este cea care imi ascunde senzatia de foame necontrolabila. In loc, raman doar senzatii vagi de foame moderata, ce pot fi ignorate cu succes, mai ales ca tonusul interior oricum ma impiedica sa inghit ceva consistent)

Acest lucru, noua mea atitudine, imi da posibilitatea de a fi mai real. Mai real in raport cu mine, nu cu realitatea decorurilor in care crede lumea inconjuratoare. Cred ca asta poate fi considerata inca o realizare a autenticitatii despre care se vaitau existentialistii. (prima fusese din partea de bine a lumii, am povestit de ea pe primul blog, cu secole in urma).

Spuneam ca ieri mi’am vazut superputerea la lucru, din nou. De cateva saptamani merg la niste cursuri de salsa, pentru ca sor’mea avea nevoie de partener. Din nou superputerea mea, alta, cea care ma “ajuta” sa vad mai mult decat trebuie, mi’a tras clapa. Nu in sensul ca a lipsit, ci dimpotriva, s’a manifestat neintrebata. Si mi’a aratat stupizenia omniprezenta a comportamentului omului comun.

Ca sa fiu cinstit, probabil n’ar trebui sa spun ca omul comun are un comportament stupid. Ci doar ca are un comportament care imi displace. Pentru ca da, A. avea mare dreptate sa puna la status citatul nu-stiu-cui legat de faptul ca exista un tip de discriminare care ma deranjeaza. Discriminarea contra mea.

II. (R. ca pretext pentru cateva subiecte)
Si vorbesc despre discriminarea rasei mele, nu a mea personala. Discriminarea celor care nu’si ascund capul in nisip, autovrajindu’se cu tot soiul de cioburi colorate. Discriminarea celor care daca au fost blestemati sa aiba idei, nu fac din ele jocul de domino al momentului.
R. imi povestea zilele trecute ca este pentru el un modus vivendi de a se contrazice cu interlocutorul, cu prietenii la o bere, indiferent de teza sustinuta. A povestit din proprie initiativa. Daca as fi incercat sa’l fac sa marturiseasca asta, as fi avut mult de furca. Si am avut pornirea de a'i smulge aceasta marturisire, mai demult. Pentru a'i arata ca asta inseamna un lucru simplu: R., nu ai principii. Pentru tine adevarul nu este un principiu, ci o jucarie de moment. Este adevarat ca noi ca oameni avem dificultati serioase in a stabili un adevar general valid, insa de aici si pana la a’l trimite bufon la circ, sa primeasca suturi in cur pentru amuzamentul maimutelor... e grotesc. Si trist pana dincolo de moarte.
Il intrebasem ceva mai devreme pe R. care p*** mea e rostul nostru. Stiam dinainte raspunsul lui, pe drum catre pub imi spusesem ca “eh, nu’l mai intreb asta, pentru ca nu’mi va raspunde ceva util”. Si totusi, intr’un moment de destindere, mi’a scapat intrebarea (aparent... ma cam freaca subiectul!). Firesc, am primit dupa cateva cuvinte in ping-pong, raspunsul tern, pe care stiam ca mi’l va da. Ca sa ne simtem bine. Burta mea. Si culmea, iti spun asta desi nu sunt un hedonist. R. mon ami, raspunsul asta ba chiar te defineste a fi unul. Raspunsul acesta confirma subordonarea fata de placere a principiilor. Ceea ce de altfel concluzionam si mai devreme, din alta directie. De asta devin principiile jucarele, fiindca tu pretuiesti mai mult starea de bine personal decat altceva, exterior. Nu ca ar fi ceva rau. Pentru tine, daca poti sa traiesti intre niste limite atat de inguste. Nu ca ar fi ceva bine. Pentru societate... care compusa din asemenea indivizi se transforma in homo homini lupus.
Pentru mine insa... cu toata harmalaia de input’uri de la superputerea mea (aia care’mi permite sa vad mai mult decat melteanu’) creaza o cacofonie ce’mi rapeste dorinta de a zambi. Exista in miscarile fiintei sociale comune o asemenea lipsa de eleganta, de armonie, incat... lehamite.
Oricum R., de fapt aceasta atitudine a ta este lucrul caruia trebuie sa’i multumesti (daca vrei) pentru faptul ca sunt ani buni de cand ai trecut in categoria celor “imperecheati” (ma refer la relatie, nu la sex, la sex ma voi referi imediat). Da, stiu ca ti’am demonstrat in pub altceva, si anume ca dupa futaiul initial, care s’a datorat tupeului pur, in anii urmatori acestuia ai avut parte de sex datorita totusi inteligentei, fiindca partenera a ramas langa tine datorita inteligentei tale (si a ei, evident). La mine e invers. Futaiul initial se datoreaza inteligentei. Lipsa celor urmatoare se datoreaza... superputerilor mele. (firesc, am exceptat exceptiile)

III. (Magnetismul)
R. a avut parte de sex si relatie nu datorita atributelor care il catalogheaza ca tip meritoru, si credeti’ma ele exista, desi nu l'am pus intr'o lumina prea frumoasa mai devreme! Ci datorita exclusiv tupeului si ca un caz destul de izolat ce se afla, ulterior, inteligentei. Si asta nu este o presupunere ce poate fi gresita, ci sunt afirmatiile partenerei. Insa eu stiu ca mai este ceva la mijloc.
Fiindca magnetismul social are la baza un ingredient atat de simplu, incat este barbar. Gradul ridicat de interes alocat burtii proprii. Fiindca acela ce se intereseaza de starea sa de bine, isi canalizeaza majoritatea resurselor in acea directie (asta nu a fost o demonstratie, a fost o exprimare redundanta). Dar vine si argumentatia, prin aceea ca individul care pune pe primul plan binele personal, firesc, va obtine maximul posibil in conditiile sale.
Femeile fiind tare sensibile la acest aspect (aspectul starea de bine - hai sa’i mangaiem orgoliul lui darwin si sa spunem ca ele fac asta nu din superficialitate ci din nevoia instinctuala de a proteja puii care evident sunt luati in calcul datorita altei nevoi instinctuale – cea de propasire a speciei) spuneam deci, femeile fiind tare sensibile la acest aspect se vor intovarasi cu precadere cu acest tip de masculi. Iar castigatoare vor fi cele mai placute dintre ele. Iar acolo unde sunt femei, mai ales placute, vor fi si mai multi barbati!
Fiindca si ei la randul lor sunt sensibili la acest aspect (aspectul femeie – si sa il gadilam din nou pe darwin, sa spunem ca sensibilitatea barbatilor nu se datoreaza faptului ca acestia ar fi de’a dreptul obsedati... ci tot vreunor nevoi instinctuale).
Si asa se formeaza gramada sociala, centrata in jurul burtosilor. Nu neaparat ca atribut fizic, ci mental. R. absolut intamplator, le posezi pe ambele (intamplator ca exemplu ales, nu ca o vreo lipsa a corelatiei intre cele doua).

IV. Si sfarsitul
Am doua variante.
Fie imi opresc din nou creierul, superputerile, imi inchid ochii, si traiesc din nou ca o leguma comuna, centrata pe verbul a avea, foarte de succes de altfel ca formula, din cate a aratat istoricul personal, in 3 ani de astfel de comportament obtinand bunuri la care nici nu visam in alti vreo 10 ani de munca silnica, insa cu ochii deschisi, cu principii frumoase, demne de o lume armonioasa.
Fie, varianta a doua, in urmatoarea dimineata in care cea mai evidenta solutie pentru sfarsitul tuturor chinurilor, neputintelor, luptelor cu morile de vant, fiind o moarte calma...
Fiindca daca e sa compari usturimea scurta a unei lame de ras cu toate traumele pe care le car dupa mine si toate tampeniile care curg de’a’mpulea... imi bag, firesc, p***!
Unde sunt razboaiele de alta-data? M’as fi dus ca bezmeticul pentru o cauza, as fi gasit un sens vietii. Sau mortii.

V. (Post...coitum)
Din Paler.
Care citeaza o tanti de 29 de ani spunand intr’o scrisoare: “Dar nu mai am chef sa rad. Nu mi’a fost si nu mi’e teama de moartea propriu-zisa. Insa de moartea prin indobitocire mi’e teama. Simt ca ma lasa puterile, si cel mai tare ma doare cand fiica mea imi reproseaza ca nu mai rad. Cum sa’i spun ca nu mai stiu sa rad deoarece, dupa ce ea adoarme, ma gandesc mereu ce va fi maine? Cum sa’i explic ca nu pot rade decat cei linistiti ori cei nebuni care nu stiu pe ce lume traiesc? Nimic nu mai e clar si drept. Don Quijote, pe care’l invocati dumneavoastra, era fericit! Dar cum poti sa te bati constient cu morile de vant? Regret, nu se poate.”
Paler care il mai citeaza si pe Andrei, un tovaras epistolar. “Din nenorocire, eu nu pot fi intelept ca batranul chinez. Multa vreme, nereusind sa ma regasesc, am dus’o intr’o furie absurda, pe care nu mi’o potolea decat alcoolul. Si nu prea vad cum as evita concluzia ca tot ce mi s’a intamplat acolo (in romania) a distrus, cumva, in mine puterea de a ma integra aici. Cei care mi’au facut viata parf ar fi fericiti sa afle ca n’a fost nevoie sa mi se scoata inima. E de ajuns sa stau pe ruinele unei existente distruse. Si stii ce ma roade cel mai mult? Viata tatei a avut un sens. Asa cum a fost, mai scurta decat a mea. A existat in ea o credinta, dusa pana la sfarsit.”

VI. (Chestie dupa)
Probabil ca este la mijloc si moartea tatalui meu care mi’a aratat, spre deosebire de cazul lui Andrei, ca viata unui individ deosebit chiar se poate termina fara sa fi avut vre’un sens, fara sa fi capatat un sens, fara sa ramana o urma memorabila, in directa legatura cu calitatea omului. Inca o bucata de idealism zdrentuita. Viata unui om poate trece fara sa insemne nimic, chiar daca omul este unul care iese din comun. Si tata nu a iesit din comun pentru ca era tatal meu, ci pentru ca... in momentele de luciditate alcoolica (sau luciditate nealcoolica?) imi trantea niste adevaruri de o limpezime care ma amutea. Si nu o limpezime neasteptata in raport cu starile de betie ci in raport cu tot ceea ce cunoscusem eu. Iar pe tabla de sah pur si simplu il pierdeam, iar eu stiu ce inseamna sa nu pot urmari gandurile cuiva pe tabla de sah!

Si probabil mai este la mijloc si Paler. Este a doua oara cand reactionez asa in timp ce citesc o carte a lui. Prima a fost viata pe un peron – pe care de doua ori am inceput’o si de fiecare data m’am oprit fiindca simteam apropierea de o zona prea periculoasa. Insa schimbarea mea recenta m’a facut sa ma raportez mai direct si fara ocolisuri, fara protejeli, la ambient.
Si Paler nu este nociv cum este cioran sau freud sau tanarul werther al lui goethe. El nu sustine, ca ei, o teorie, o optica in stare sa’ti insufle anumite ganduri. Ci el doar imi spune ca toata mizeria pe care o vad non-stop este reala. Nu am o imagine a lumii distorsionata de trecutul meu, ci am o imagine reala, corecta. Iar asta devine greu de inghitit.

nota. Fereasca’l sfantu’ pe vreunu’, ori vreuna, sa se apuce sa comenteze vaicarit ca viata e frumoasa, sau ca va trece, sau alte bazaconii similare, ca sar pe el ca pe saltea relaxa!

o

Eu nu exist!

o

(ana, te rog da link’ul acestui articol jurnalistului pe care ziceai ca’l stii interesat de astfel de lucruri)

Mai stiti povestile cu birouri unice, cu modernizarea aparaturii de stat, cu reorganizarea functionarilor publici? Mai jos voi povesti cum toate astea n’au nicio legatura cu realitatea, sunt inca in functiune nesimtirea si aruncarea sistematica a cetatenilor pe drumuri interminabile, cu o imaginatie care il fac pe kafka sa para un amator penibil.

Statul roman ma considera inacceptabil pentru a avea act de identitate!

Imi expira buletinul.
Asa ca imi iau o zi libera. Initial vroiam sa’mi iau o saptamana. Pentru ca stiam cu cine am de’a face.

Ma duc la sectia 1 politie (am mai povestit despre nesimtirea si tampenia care guverneaza acolo), in piata romana, unde oficial am locuit de cand ma stiu. Este o sectie mare. Are ditamai cladirea. Ba recent i’au mai construit inca una. Cu birouri inutil de multe si ca atare goale – am aflat asta cand am fugarit un hot de buzunare prin zona si am fost de’am dat declaratii prin marea cladire goala.
Intru si la receptie... nimeni. Stau pret de’un minut. Mai statea inca un pusti. Si doi batrani pe niste scaune. Un militian tanar, ca nici macar noua garda nu pierde metehnele celei vechi, se scobea in dinti si se juca ceva pe telefon. Sau scria un mesaj incredibil de lung. Rezemat intr’o rana, de receptie, pe partea exterioara a ei. Cand imi expira timpul de asteptare de bun-simt (desigur, raportat la sistemul meu), ma duc la singurul militian vizibil (cel cu telefonul) si’l intreb ce si cum fac pentru prelungirea cartii de identitate. Brusc si mai ales socant, devine cooperant. Si imi spune ca evidenta populatiei s’a mutat, pe strada Pechea. Probabil din cauza birourilor prea numeroase, prea goale, ii tragea curentul aici. De mai bine de 30 de ani evidenta populatiei era aici! Militia poreclita din poignet politie este aici, insa evidenta populatiei... nu! Caci... de ce sa nu punem oamenii pe drumuri intr’un carusel kafkian? Principiul birourilor unice, spunea cineva?
Pe strada Pechea, sub podul Baneasa. Hm... pe sub podul respectiv trec trenuri. Destul de des, chiar.

In mod normal, in ultimul timp folosesc metroul. Insa de aceasta data ma duc acasa, iau masina. Evident, voi avea de colindat! Si mai iau si un teanc de acte, preventiv. Si caut pe harta strada. Pe prima harta gasita... numele apare in cautare, insa strada nu este gasita! In cea de a doua, imi pozitioneaza strada minunata undeva zona cartierului francez.

Ajung in zona respectiva, ma invart urmarind numele strazilor. Opresc de doua ori, intreb vreo 10 persoane. Niciuna nu stie despre strada, despre circa de politie.

Opresc a treia oara, langa niste taximetristi. Imi spun ca evidenta populatiei este peste pod, in diagonala fata de pozitia actuala. Pe niste stradute laturalnice, mai in spate.

Deci un birou de deservire a populatiei a fost mutat dintr’o zona accesibila, populata, intr’o zona industriala, unde exista vag vreo doua mijloace de transport (nu metrou!), la cel putin 10 minute de mers pe jos intre birou si vreo statie de plimbatoare publice! Grija pentru populatie, nu? Grijania mami lor de nesimtiti burtosi!

Ajung la sectia de politie. La avizier vad ca, un flash-back, postate pagini din monitorul oficial. La ghiseu, functionarele publice au pretentia ca fiece cetatean sa vina cu lectia invatata! Sa stie precizarile din monitorul oficial!

Astept vreo 10 minute pentru 3 persoane, fiind un singur ghiseu deschis din 3. Celelalte doua sunt de'a dreptul blocate cu fisete si dosare, deci niciodata folosite. Cer informatii:
Ce trebuie sa fac pentru a’mi schimba buletinul valabil?
Mi se raspunde prompt sa vad la avizier! Firesc, hai sa ne aducem aminte de lectiile de drept din generala si sa descifram limbajul legal folosit in monitorul oficial!Sa nu fim totusi rai (nu avem nevoie, ne ofera ei suficiente stupizenii), sunt si cateva exemple de cereri tipizate. Ma intorc la ghiseu, cer tipizatul pe care putea sa mi'l dea de cand m'a trimis sa verific avizierul (!) si... avem o discutie:
-Ok, am buletin deja valabil nu presupune ca... este valabil? Nu am vreo sansa de a’l prelungi / schimba fara sa aduc acte de proprietate de casa in original?
-NU!
-Ok, eu nu am de unde sa am acte de casa, asta inseamna ca nu am cum sa’mi fac buletin, desi am deja unul valabil pentru inca vreo doua saptamani?
-DA! Nu aveti cum!
-Ok... pot intra in audienta la cineva...?
-Da.

Statistic, doua raspunsuri pozitive din trei. Practic, doua raspunsuri aberante din trei. Pana si americanii, in tara aia a lor nenorocita, tot isi pot face act de identitate numai in baza unei casute postale – ca adresa de contact!

Intru in audienta. Povestesc. Domiciliul meu este o casa fosta nationalizata, actualmente retrocedata. Eu ex-chirias in respectiva casa. Firesc, proprietarul nu imi va pune la dispozitie act de proprietate in original, la 15 ani dupa ce a dat in judecata asociatia de locatari (me included), la 10 ani dupa ce a castigat procesul, la 5 ani dupa ce a avut dreptul sa ma dea afara. Mie, chiriasului care i’am platit timp de 5 ani o chirie derizorie, ceea ce’i provoca o furie rece, permanenta. Mie, chiriasului despre care el considera ca i’am folosit bunul lui in mod nejustificat, timp de 30 si ceva de ani.

(situatie in care de altfel au ajuns multi cetateni, prin grija directa a statului roman. si nu am pretentia ca statul sa imi dea casa, ci am pretentia ca statul sa nu'mi ceara acte imposibile cand imi indeplinesc obligatia tot de el impusa, de a'mi face act de identitate).

Iar acum locuiesc singur, in casa tatalui meu decedat cu cateva luni in urma. Casa ale carei acte de proprietate au ramas in suspans de vreo 30 de ani incoace, de la moartea bunicilor. Succesiunile necesare nefiind facute. (Multi mostenitori, mai bine se darama casa decat sa accepta sa fie trecuta in proprietatea deplina a cuiva care sa aiba grija de ea.) deci eu ca individ care nu am gresit cu nimic in cadrul sistemului... ma trezesc putin pe dinafara.

Tata, de altfel, fiind prins in aceeasi roata. Nu putea sa isi faca buletin pentru ca nu avea act pe casa, nu putea sa faca act pe casa fiindca nu avea buletin. Ba mai mult, era cat p’aci sa raman cu el mort, in casa, in imposibilitatea de a’l inhuma, din cauza ca evidenta populatiei nu’i considera actul de identitate valid (o tidula provizorie, expirata cu vreo doua-trei luni in urma, cand aveam probleme cu a’l spala din cauza durerilor – cancer – daramite sa ne plimbam sa facem acte!)
Mi se raspunde, in audienta:
-Nu ai cum sa’ti faci act de identitate!
-Aha!... (Ok, asta stiam deja...)
-Dar putem sa iti facem o carte de identitate provizorie. Iar intr’un an rezolvi actele cu casa si iti faci...
Da, in 12 luni rezolv acte si tensiuni ce treneaza de 30 de ani, in conditiile in care numai pentru cautarea actelor cadastrale din acea zona, statul roman are nevoie de cca 6 luni. Iar eu ma chinui de vreo 3 luni sa platesc impozitul pe casa, fara care nimic nu poate demara. Si nu reusesc datorita functionarelor statului roman. De la CEC. (stiu ca am scris despre asta, nu mai gasesc articolul)
Fie, facem tidula provizorie. Ca tata. Probabil si matza va avea ceva probleme sa ma inmormanteze! Asta e! Statul roman considera ca in conditiile actuale sunt jumatate de cetatean. Sau cetatean provizoriu.

Ce facem pentru tidula provizorie? (despre care tare sunt curios sa’i stiu limitarile – adica oare ce nu am voie sa fac in baza ei, fiindca este provizorie)
Pai firesc avem de facut drumuri!
1. Pentru a plati o taxa de 1 leu (UN LEU!) la directia de taxe si impozite a sectorului respectiv, nu la oricare!
2. Pentru a plati o taxa de 4 lei (PATRU LEI!), taxa extrajudiciara, taxe si impozite, sau la posta romana, timbru fiscal.
3. Pentru facut poze! Desi au fost dotati cu supertehnologie, ei o folosesc numai pt a face poze de buletin. Nu si pentru acte provizorii, ca se strica!

Mama lor de nemernici! Ma plimba prin bucuresti, de la ana la caiafa, pentru ca sa platesc 5 lei si sa’mi fac poze pe care mi le puteau face si ei! Grijania si prescurea...!

Ajung la adesa specificata in anunturile avizierului lor la directia de taxe si impozite. Santier! Intru vis-a-vis la o filiala CEC si intreb vag despre chestia care obisnuia sa fie aici. Mi se spune ca evident, s’a mutat!

Mania asta a mutarii birourilor face parte din manualul opresarii (in trei pasi) a cetateanului de catre aparatul de guvernare, pe cale birocratica.

Alta cautare, alta plimbare, ajung intr’o camera supraincalzita, cu 30 de oameni la 5 ghisee, o tanti in varsta vociferand, nemultumita de lipsa de transparenta a “ceea ce ni se spune ca avem de platit, dar nu ni se spune de ce!”. Firesc, funcionara publica ii raspundea pe acelasi ton!Pierd si acolo alte 30 de minute.

Ajuns la ghiseu, incerc varianta pe care o auzisem, ca poti plati ambele taxe, cea de 1 si cea de 4 lei aici! Mi se spune:
-Pentru care circa de politie?
-Pai... sincer, io ma dusesem la circa 1, de acolo m’a trimis la una necunoscuta...
-Cumva cea de pe strada Pechea?
-Da!
Pai, acea circa nu accepta taxa de patru lei platita la aceasta directie!

Fenomenal! Adica plata celor 4 lei este valida pentru orice alta circa de politie. Este valida platita de la orice alt sediu al directiei de taxe si impozite. Insa nu de la acest sediu catre acea circa! Fenomenal! Kafka era chiar idiot! Si mai idiot eram eu cand il credeam aberant!

Ma duc sa cumpar timbre fiscale de la posta pentru acesti 4 lei. A cata plimbare? Naiba mai stie. S’a facut deja pranz, teoretic mi’e foame, starea de nervozitate nu ma lasa sa mananc nimic.

Ajung la posta. Acelasi vacarm din directia de taxe si impozite. Pe vreo 12 metri patrati cateva cozi insumand tot vreo 30 de oameni. Caut sa verific la care dintre ghisee este trecuta pe lista cu servicii si vanzarea de timbre fiscale. Din cauza multimii nu ma pot apropia suficient, insa mi’e destul de clar ca nu pare sa scrie nicaieri acest lucru! Ma asez la o coada. Pe care din experienta o aproximez la 20 de minute optimist, 30 de minute mediu. Dupa ce mai apare cineva in spatele meu, imi las rand dintr’o miscare a capului insotita de’o maraiala infundata, si ma duc in fata sa intreb despre timbre.
- NU MAI AM!
Intreb la ghiseul alaturat.
-MAI AM DOAR CATEVA DE 2 LEI!
Asa iti raspund functionarii de stat! Nu au nici cea mai mica apropiere de constientizarea ca este de datoria lor "sa aiba", sa te serveasca, din momentul in care s’au asezat pe acel scaun! Daca's destul de carpe incat sa accepte salarii de mizerie, sa'si accepte starea de carpa pana la capat - sa'si faca treaba indiferent de salariu! Noi platim darile, nu este vina noastra ca ei ii slujesc pe cei care le fura salariile! Ma intreb rapid daca in jumatatea de ora pe care o voi petrece la o coada acele cateva de doi lei nu se vor epuiza. Si daca va trebui sa iau de la capat alta coada de 30 de minute unde voi afla ca este posibil sa mai prind timbre in valoare de... PATRU LEI!
Nu astept raspunsul. Ies din oficiul postal. Cu gandul sa ma duc la altul, undeva la periferia bucurestiului, unde nu este aglomeratia asta.

Trecand pe langa palatul telefoanelor mi’aduc aminte de o posta ascunsa pe stradute slab populate. Parchez la sala palatului, ma infiintez la posta respectiva. Doua ghisee, cate doua persoane la coada, la fiecare. Stau si astept. La coada la care m’am asezat, nimeni nu misca. Oamenii stau incremeniti, cu rasuflarea intrerupta. Inclusiv chestia din spatele geamului. Se uita in monitor cu o privire bovina. Dupa vreo 10 secunde, da o rezolutie interimara clientului: calculatorul nu o accepta! Si isi reia activitatea de mai devreme. Dupa alte 10 secunde, ii arata unei colege aflate in trecere prin spatele ei: uite ce spune (calculatorul)! Nu o accepta!... Fara sa apese niciun buton, fara sa incerce repetarea operatiei, fara sa ceara ajutorul cuiva, fara sa sune undeva sa intrebe ce inseamna mesajul la care se uita ca vaca la par. Acum sunt doua vaci cu aceeasi expresie, catre acelasi obiect de cult.
Dupa aproape un minut de asteptare imobila, cretinoida, brusc zice: a acceptat’o! si ii da clientului un formular completat de mana. Misterele Parisului!

Cumpar in sfarsit timbrele si ma indrept din nou catre capatul lumii, spre circa de politie izolata de lumea civilizata.

Dupa o scurta supriza ca trebuia sa am la mine si cartea de alegator(!) (de ce dracu’?, oare nu vor sa’mi retraga si pasaportul si carnetul de sofer, toate acestea fiind relationate cu buletinul expirat!), mi se face o poza si acolo, cu superaparatura lor, “pentru baza de date”, plec cu mana’n gura, doar cu promisiunea ca joi va fi gata actul provizoriu.

Daca nu va fi gata, daca se vor uita la mine crucis, afirmand ca n’au dosarul meu, nu am cum sa demonstrez ca le’am lasat ultimul buletin valabil al meu...
Fiindca stand la coada am auzit formula magica... ne pare rau, nu gasim dosarul, mergeti dumneavoastra la... si faceti... (pentru ca noi suntem cretine incapabile si pentru ca mentinem un sistem aberant in virtutea faptului ca aici o putem angaja pe pile si pe nepoata noastra atat de proasta incat nu este nici macar sa dea cu matura, voi alergati ca prostii!)

Asa am chef sa beau, ca sa constientizez cat mai plenar statutul meu de ne-membru al acestei societati...

Societate in care cetatenii sunt haituiti ca animalele vanate, pentru a fi sleiti de puteri, pentru a nu care cumva sa mai aiba forta pentru a vrea, pentru a incerca, schimbarea sistemului putred...

ps. si un amanunt amuzant: actul provizoriu mi se poate face numai pe adresa din buletinul vechi - cea neconforma cu realitatea... nu mi se poate face cu adresa reala, unde am ajuns sa locuiesc! nu e frumos?

o

3 la 1

o

Trei bune, una proasta.

30 de figuranti angajati sa aplaude si sa umple sala la Consiliul PSD Bucuresti se plang ca nu au fost platiti (Hotnews)... Ho-ho-ho!

Sectorul IT va creste de zece ori mai repede decat PIB’ul, HP va angaja 600 de indivizi – nu mai stiu de unde... Ahmmm!

Si... Un document secret arata ca Toyota a economisit 100 de milioane de dolari prin inchiderea unor anchete care analizau probleme la acceleratie - La naiba!

Numa’ ce aveam si io o masina care la vremea deciziei combina excelent doua lucruri. 107’le fiind la suprafata Peugeot iar in culise (sub capota) Toyota, asta trebuia sa fie un loz castigator.
Peugeot insemnand confort, Toyota insemnand fiabilitate / calitate.
Ca Peugeot a renuntat la confort pentru 107 am inteles rapid, ca Toyota a renuntat la fiabilitate / calitate... am aflat de curand.

o

La Paris, birjar!

o

Imi displac pinguinii plecati in transhumanta concediilor peste hotare. Graba masei de a se conforma modei zburatacirilor de bon-ton. Fara vre’un filtru personal, fara vreo pornire personala. Ci doar in vitutea pornirilor sociale. De imagine, de inregimentare. Cu cat au fost in mai multe locuri, cu atat stralucesc mai tare, cu cat au fost in locuri mai exotice, mai neobisnuite, cu atat aura lor capata magnetisme decisive pentru potentialele obiecte ale ritualurilor de imperechere. Calatorii facute doar pentru panoplia personala. Nu pentru vreo motivatie profunda, nu pentru a satisface o chemare interioara, ci pentru ceea ce inseamna ele, cel mai ades pentru potenta pe care acestea o confirma. Atat siesi cat si celorlalti.

De cate ori ii intreb, primesc raspunsuri goale. Care denota in primul rand lipsa de imaginatie. Desertul cu camilele sale arata mai bine in imaginatia mea decat in realitate. Mai plin de ganduri, de miscare, de intamplari. Parisul mi’e mai misterios. Mai plin de intrigi, conspiratii, grupuri secrete, rafinament, eleganta, mahalale vii. A ma duce acolo si a simti lipsa contactului cu ele n’ar face decat sa saraceasca. Desertul, parisul.

Febra calatoriilor as fi inteles’o daca nu am fi avut televiziunea guvernata de teleobiectiv. Dinainte de plecare stii mult mai bine ce vei gasi acolo. Iar acolo vei regasi ceea ce deja stii, doar daca ai noroc. Pui de leu luptandu’se cu coada mamei lor, elefant alergand, zguduind pamantul. Nu mai poti spune ca te duci sa calatoresti pentru a vedea lucruri noi, surprinzatoare. Cele mai surprinzatoare lucruri le’ai vazut deja cu o acuratete pe care ochiul liber nu ti’o va oferi niciodata.

Nici argumentul aventurii nu mai sta astazi in picioare. Standardele occidentale au disparut lumea lui phileas fogg. Singurele surprize sunt intarzierile avioanelor, care te pot obliga sa mai cheltuiesti inca una sau doua sute de euro pentru inca o noapte la hotelul aeroportului. Iar aventura va fi deplina prin despagubirea oferita de compania aeriana. Pana si samburele de aventura promis de receptionerul aparent drogat, care la miezul noptii, de revelion, in amsterdam, la hotel de cinci stele (Victoria, parca), iti spune ca nu sunt camere disponibile. Iar camera pe care ai rezervat’o, pentru care ai primit confirmare telefonica cu cateva ore in urma, pe care ai si platit’o... nu exista. Nu, nu va fi nicio aventura. Vei pierde vreo trei sferturi de ora vorbind aiurea, in cele din urma schimbandu’ti hotelul: la Hilton, birjar! Nu te vei certa cu niciun luntras pentru taxa bosforului si nu vei porni catre celalalt mal in sens opus, ocolind intreg pamantul, cautand sa mergi numai pe uscat (tot jules verne).

Exista un singur argument pe care il astept de fiecare data cand ii intreb “de ce te duci?”. Un singur lucru da noima dorintei de a fi in locuri atat de departate. Si inca nimeni nu mi l’a oferit. Nimeni nu mi’a spus ca vrea sa simta acele locuri. Sa perceapa vibratia diferita de acolo. Vibratia care se presupune ca ar fi initiatica, din piramide, vibratia specifica fiecarui spatiu ce a creat un sistem de sine statator, complex.
Iar in cele din urma, pana si aceasta ar fi doar o curiozitate relativ inutila, o excentricitate, fiindca vibratia care ti se potriveste, care iti foloseste pentru incarcarea bateriilor, pentru echilibrul personal, este cea din apropierea locului unde te’ai nascut. Este cea pe care o gasesti in interiorul civilizatiei din care faci parte. Muntii nostrii iti vor oferi implinirea pe care alpii o ofera doar celor de acolo.

(si fiindca veni vorba de excentricitati, la inceput calatoriile la mari distante erau apanajul excentricilor, acum lipsa acestora determina atributul de excentric. doar ca nu mai este folosit acest termen.)

Asta noapte am visat ca plecam la paris. De fapt, am visat o serie interminabila de probleme legate de plecarea in sine. Banii si bagajul cu acte nu puteau fi in acelasi timp cu mine. In momentul in care recuperam un lucru, renuntam la celalalt. Iar eu nu puteam fi niciodata unde trebuia, la timpul la care trebuia. Plus ca totul se petrecuse atat de subit incat eram convins ca din clipa in clipa mi se va spune ca avionul a plecat deja. Iar urmatorul va fi peste minim 24 de ore, iar eu peste 24 de ore sunt destul de sigur ca nu voi mai avea chef sa plec. Ajung dupa o vanzoleala personala crunta (ceea ce nu’mi sta deloc in fire) la un ghiseu, ce coincidenta, la air france, sunt pe punctul de a plati, femeia imi raspunde calma, deci gata cu stresul, m’am incadrat totusi in timp, iar banii... ah, firesc iar i’am lasat undeva cu bagajele prin aeroport, nu inteleg de ce, ma intreb ce am de sunt atat de incoerent in actiuni, fix bagajul cu acte / bani a disparut, ba nu, uite’l totusi mai intr’o parte, greu vizibil, hai sa ma adun, sa elimin haosul, imi suna telefonul cu o stridenta mai neplacuta ca oricand, desteptarea. Pisica incepe sa ma spele pe perciuni, continua mai sus cu bretonul sau ce’o fi acolo, iar eu ma gandesc la paris.

Cu tot pericolul de a demitiza parisul, vreau sa merg acolo. Este prima data cand din proprie initiativa vreau sa ajung undeva. Trebuie sa ajung la paris. Ceva ma cheama acolo. Nu’mi dau seama ce, voi afla, probabil, ulterior.

o

Vreau o carte

o

Vreau o carte in care sa gasesc profunzimile din orson scott card, desfasurarea din dune, frumusetea din capitanul fracasse, supranaturalul lui eliade, realitatea naturii lumii de la hesse, informatiile din umberto eco, intelegerile produse de castaneda, intalnirea cu miyamoto musashi, cu je ne sais quoi'ul lui joyce, confirmarile proprilor ganduri din toate acestea. I’am lasat deoparte pe rusi. Azi sunt pedepsiti.

Am mers cu cateva zile in urma la dalles, cu bucurie. Gandindu’ma ca voi avea din nou o zi sau doua de regasire in lumea mea. O imbaiere in starea de bine.
Am intrat si... mi’am dat seama ca nu stiu care este titlul acelei carti. Cea pe care am descris’o mai sus.

Asa ca am inceput sa citesc toate titlurile. De pe cotoare. De vreo doua ori am si deschis cate o carte, am urmarit un paragraf-doua... si am pus’o la loc.
Sunt cateva pe care le vad fiind loz in plic. Pot fi surprize inauntru dar poate fi timp pierdut (si nu numai timp).

Lipsesc si titlurile mari, pe care le stiu, insa inca nu le’am deschis! Doar un sartre izolat... insa nu ma convinge. Au aparut in contrapartida ghiduri de calatorie! Multe! Standul de la dalles a devenit mediu spre mediocru.
Ies fara o singura carte. Aveam de gand sa iau trei-patru, ca sa’mi ajunga cateva zile. Sa incununez linistea sociala din ultimile zile cu placerea cartilor.
La o taraba de langa dalles ma opresc si iau Paler – Don Quijote in Est (o vazusem la venire). Dar vroiam ceva mai mult de atat. Insa macar ma voi regasi in lumea unuia care duce lupte inutile crezand in ele.

In metrou incep sa o citesc. Dupa cateva pagini care ma agaseaza cu marturisirea micimii, umilitatii, omului nostru in contact cu mareata america, cedez nervos. Inchid cartea. Este o contradictie de esenta in paler. Pe de o parte are vocatie quijoteasca, pe de alta parte ii lipseste virilitatea nietzscheeana. Ce luptator al visului, al idealului, al imposibilului este cel care la fiecare pas isi marturiseste tremurarile, ratacirile-fugi laterale, cu atitudine umila, ba chiar cautand sa netezeasca fiecare loc unde a lovit, cerandu’si scuze, fiindu’i parca teama de represalii?!
De doua zile ma uit la oameni in metrou, cu priviri directe, cu sinapsele vasectomizate.

o

Chestii comune

o

Ce au in comun china rusia si... romania?!

Indivizi care luati separat sunt uimitori (nu toti, dar multi, foarte multi).
Indivizi care pusi in multimi sunt crunti.
Clase politice imbecile, cu boli cronice de dementa, de brutalitate.

Sunt acestea trasaturi izolate sau fac parte dintr’o relatie interdependenta de tip sine qua non... laolalta cu alte elemente care creeaza un sistem coerent?

o

ars poetica

o

l'ati vazut cumva pe zdreanta,
afara ploo.

o

Liniste

o

Liniste. Blanc.
Fara agresiuni externe, fara fortari catre exterior, sub pretexte de fiinta sociala.
Rar, cate o discutie scurta, consistenta. (discutiile scurte au uneori atributul asta)
Discutiile consistente au un rost ce le sustine, ceea ce ma relaxeaza. Uneori ma relaxeaza ca lucrurile sa aiba un rost... la fel cum alteori ma relaxeaza exersarea contrariului.

Aleg contactele cu exteriorul, iar pentru moment am ales sa fie numai cele minime.

Singurele perturbari ale linistii sunt cele provocate de mintea mea. Iesirile in decor imi apartin. Voluntar. Sau... atat de voluntar cat consider ca actul de vointa apartine mie, nu mintii mele.

Aseara am vazut un filmulet. O civilizatie dispare sub ochii nostrii. Si nu este o civilizatie oarecare. Ci este cea care a dus exercitiul mental la rang de stiinta. Natura, pamantul, nu suporta asemenea comportamente, indivizi. Trimite fizicul brut sa anihileze... ce a mai ramas material din societatea gandirii. In cazul de fata a trimis china comunista peste tibet. Se intampla la fel cum s’a intamplat si in trecut, de cateva ori. Conchistadorii peste azteci. Romanii peste hiperborei. Cruciatii peste arabi. Arabii peste egipteni. In curs, islamul peste europeni.

Omul prezentului are orgoliul de a se considera evoluat in comparatie cu inaintasii lui. Omul fiecarui prezent a considerat, consideră, si va considera acest lucru.

Insa evident nu suntem civilizati cand sub ochii nostrii societatile bazate pe disciplina mintii sunt neantizate. Iar asta se intampla firesc, calm, fara a provoca procese de constiinta, dezbateri reale in lumea superconectata la informatie. In acest timp sunt pornite razboaie cu substrate economice, fluturandu’se principii umane (principii specific occidentale, doar). Dar nu sunt starnite conflicte majore pentru a salva cele mai rafinate cunoasteri de stapanire a mintii umane.

Civilizatia actuala nu este cu nimic mai presus barbarilor migratori de acum aproape 2000 de ani, jefuitorilor conchistadori, stapanilor de sclavi din foarte recenta (!) istorie a maretei americi. (Paler spunea ca istoria americii este la nivel de album de familie, nu exista mai departe de bunicul..) Valorile materiale in continuare sunt superioare valorilor umane. (sper sa gasesc la un moment dat o formulare mai precisa pentru valorile umane).

Era (si este) greu de imaginat ca natura umana asa cum o vedem zilnic ar permite nasterea unei Castalii, care presupune mai mult decat o incredibila schimbare a omului de rand astfel incat acestuia sa’i creasca o halca de toleranta fata de inteligenta, fata de rafinament. Presupune si ajungerea omului politic la a fi dispus sa sustina financiar o asemenea provincie / clasa sociala. Castalia din Tibet nu cerea nici macar resurse materiale! Era superioara idealului creat de Hesse... si deja exista. Si deja se autointretinea. Nu avea vocatie mondiala ca aceea imaginata de Hesse, dar avea o mie de ani de experienta, de dezvoltare a stiintei mintii. Comparativ, societatea asta tehnic-stiintifica de care multi sunt tare mandri are putin peste 100 de ani. Iar asta numai daca numeri intr'un anumit fel.
Castalia din Tibet avea nevoie numai sa nu fie atacata. De cea mai numeroasa armata de pe planeta.

Iar acum hai sa zambim linistiti, sa fim fericiti in vietile noastre curente. Sa mergem la cumparaturi, ba chiar la mol, sa ne distram detasati fiindca totul este ok! Noi suntem inteligenti, noi stim sa ne bucuram de viata! ...noi stim sa ignoram realitatea. Si nu avem nevoie de intelegeri bizare din tagma existenta isi are propriile’i mecanisme reglatoare ci band coca-cola si ness 3 in 1!

Linistea mintii are variate forme. Cine sunt eu sa consider ca linistea tip coca-cola ar fi inferioara linistei care'mi place mie?

-------
Later edit

si filmuletul:

o

Viaţă

o

A fost la un moment dat o fetita… un mic soare. Era dragalasa, curata, pura, frumoasa, mica, vesela, inocenta, incredibila. Degaja o lumina calda, vioaie...

Este mult de’atunci.

Era atat de curata incat mi’era teama sa ma ating de ea ca sa nu o murdaresc. Cu mizeria cunoscuta intim de’a lungul vietii mele. De’asta, mai tarziu, am si scos din celine:


“Dupa un oarecare timp de viata comuna, noi eram desigur tot asa de fericiti s-o avem printre infirmierele noastre, dar nu ne puteam invinge teama ca intr-o buna zi ne va stanjeni ansamblul infinitelor noastre precautii sau pur si simplu ca va lua act intr-o zi de mizera noastra realitate… Ea nu cunostea inca Sophie, multimea stătutelor noastre renunţări! O banda de rataţi! O admiram, atat de vie pe langa noi, numai vazand-o cat de simplu se ridica sa vina la masa noastra sau plecand iar. Ne fermeca…
De fiecare data cand facea aceste gesturi atat de simple, eram bucurosi si surprinsi. Ca si cum ne-am fi apropiat din ce in ce mai mult de poezie, numai admirand’o, atat era de frumoasa si atat de mult mai inconstienta ca noi… Ritmul vietii ei ţâşnea din alte izvoare decat ale noastre… Târâtoare, ale noastre, pentru totdeauna si mâloase…” (Calatorie la capatul noptii)


Era atat de mica incat dupa ce am realizat ca o vad atat de aproape de copil, atat de putin ca femeie… mi’am pus intrebari serioase. Stiu ca am tot soiul de porniri sexua…tive la limita, dar si in directia asta oare? Fiindca asta n’ar mai fi la limita, ci mult dincolo de ea.

Si nu mica prin varsta fizica. Avea deja 20 sau 22 de ani. Eu nu stiu cat aveam. Banuiesc ca vreo 26. Dar diferenta dintre vietile noastre era de negandit.

Eu la 14 ani plecasem de’acasa. Am supravietuit apoi in pieptanari si ferentari… in mod sigur nu cu ceea ce invatasem in piata romana, unde copilarisem. Supravietuisem pana atunci unui tata vitreg care ma lovea zilnic, iar cand ma batea speram doar sa scap cu viata, neschilodit. Iar uneori nu atat cu viata, cat neschilodit... Mai supravietuisem unei mame amorale, apoi dupa 14 ani unui tata betiv care ma tinea noptile treaz urland si distrugand ceea ce’i cadea in mana prin casa. I’am supravietuit tanarului werther al lui goethe, lui cioran, lui freud, care ar fi putut darama si ultima reduta interioara, folosindu’se de logica, de psihologie, de ganduri, de idei! Muncisem mai apoi in restaurante, o lume a golaniei fardate, mersesem cu baietii din tura, dupa munca, la curve, pe matasari, ca asa se facea. In armata ma imprietenisem cu noroiul, cu tarana. Apoi lucrasem orice, chiar si pe santiere, laolalta cu fosti puscariasi, care erau priviti ca lideri de grup. Stiti cum e sa tii deasupra capului o fieratanie de cateva sute de kilograme impreuna cu un puscarias? Punand baza pe el pentru viata ta? Si viceversa? Devii frate cu el. Vibratia lui se amesteca cu a ta. Cunoscusem profund mizeria. Mizeria fizica, mizeria umana, mizeria ca traire, si cea din gandire.

Iar ea la 22 de ani era inca un boboc luminos neatins. Crescuta de o bunicuta iubitoare, intr’un glob de cristal, pe o perna de matase. Si cu parinti iubitori, grijulii, protectori. Si nu era pura fiindca era virgina, ci era virgina pentru ca era pura.

Si mi’era frica sa nu o murdaresc. Cu durerile mele, cu istoriile mele. Cu viata mea. Numai 4-5 ani diferenta. Insa doua vieti distanta. Doua lumi distanta. Cel putin.

Dupa trei luni a plecat plangand. I se intorsese in genunchi singura si marea ei iubire de pana la mine. Plangea zicandu'mi ca ii vor lipsi dureros ochii mei.

In asta seara am vazut’o din nou, intamplator. Aveam vreo doua ore de pierdut, asa ca mi'am planificat o plimbare prin magazinul victoria sa ma uit dupa un palton lung, de pus peste costum. Urmata de o oprire pe lipscani, cel mai probabil in irish pub, cu un white russian in fata.

La sfarsitul plimbarii prin magazin, coborand la parter, vad o figura familiara. Trec, mai fac doi-trei pasi si ma opresc ganditor. Ma rasucesc si incerc sa sa o privesc de la distanta. Cand coboram scarile, ea asteptand liftul, ma privise parca mai intens, apoi isi lasase faţa in jos, ca si cum si’ar ascunde’o. Iar cand m’am intors lent catre ea, era cu spatele spre mine, indaratul unui om de serviciu ce plimba niste lopeti de zapada. Chiar se ascunde sau sunt paranoic? Ah, dar cum o cheama oare? Aha! Mili! Mi’am compus un zambet formal, nepericulos si am facut un pas spre ea. Era atenta, imi asculta pasii, caci s'a intors imediat spre mine si m'a privit direct, fara surpindere. Am intrebat “Mili?”. Mi’a raspuns tot cu o intrebare “Liviu?”. In curand vor fi zece ani de'atunci. Langa mine, oarecum in spatele meu, simt o prezenta nemultumita, foindu'se. Cu o clipire scurta, peste umar, vad un barbat cu un copil in brate. Deci am la dispozitie doar cateva secunde. Secunde din cele scurte.
Si atunci m’am uitat la ea. Lumina din ochii ei disparuse. Era obosita. Oboseala adanca, nu din cea simpla, cotidiana. Cateva suvite, altadata buclate, acum drepte, altadata de o culoare calda, acum negru strident, ii ajungeau obosite, triste, pe obrajii palizi, altadata calzi. Ii disparuse caldura, ii disparuse bucuria vietii care odinioara ma facuse fericit si nefericit in acelasi timp. Fericit pentru ca imi hranea cu lumina viata, nefericit, pentru ca imi arata distanta dintre noi, pentru ca acea lumina vie si vesela imi povestea despre balaurul nefericirii care crescuse in mine.
Ca sa nu creez momente penibile am rupt rapid contactul vizual. vedeam prea mult, mi se nasteau intrebari prea bruste. M’am dat un pas lateral in spate, privind spre barbatul cu copil in brate, zambitor, inofensiv, intrebator. Da, mi l’a prezentat. Da, sotul ei. Un tip insipid - incolor - inodor, genul aproape bucalat cuminte-temator (genul temator din cauza constientizarii impotentei proprii, nu datorita vreunei istorii personale marcante), cu ochelari rotunzi cu rama subtire, plicticos pana la moarte si’napoi, tern, fara personalitate, moale, inexistent. Unul ca asta!? Cu cineva ca Mili?! Am incercat sa ma joc cu copilul, era apatic (ciudat, de regula copii se sperie de mine). Am pendulat rapid privirea intre ei, in timp ce intrebarile de rigoare “ce mai faci?” creau raspunsuri conventionale, goale. Ochii ei imi spuneau oboseala, poate chiar tristete. Ochii lui imi spuneau nemultumire si teama. In legatura cu prezenta mea... Deja teama! Cu tot zambetul meu inofensiv. Poate si ochii mei spuneau ceva nepotrivit. De asta ii si mutam rapid, continuu. Colturile gurii le pot ridica pentru un zambet inofensiv. Ochii… nu's sigur ca ii pot controla atat de bine.

Dupa primele raspunsuri conventionale de ambele parti, am incheiat rapid, si am plecat grabit. Timp de patru pasi, pana am iesit din raza lor vizuala. Bobocul vesel de soare nu mai este boboc, nu mai are lumina, nu mai este vesel… este obosit. Si… unul ca el?! …ca sot?!

La bar, am cerut portie dubla de vodca in white russian.

De ce dispare lumina vesela?

o

Certuri cotidiene

o

Birou. Discutie, fenc-şui. Ca nu e bine (printre altele) sa dormi cu plante in camera. O colega contrazice. Ba e bine cu plante, pen'ca ea are o gramada (formidabil argument, daca e sa ne gandim).
Intervin si spun de ce totusi s’ar putea ca intr’adevar sa nu fie bine noaptea cu plante in camera: pentru ca noaptea plantele produc si ele dioxid de carbon, iar oxigenul pe timpul noptii ne este tare de folos. De fapt ele produc tot timpul, insa noaptea produc atat de putin oxigen, incat per total ajung sa produca CO2.

Si a inceput. Apropitara de plante sustine ca ba nu, plantele produc oxigen tot timpul, ca a invatat cand era mica. Pai si eu am invatat cand eram mic ca oxigenul se produce in cadrul fotosintezei, iar fotosinteza are loc in prezenta luminii. Solare, de preferinta. (chiar acum ma’ntreb daca lumina reflectata de catre luna mai contine si lungimea de unda necesara fotosintezei).

Colega ma contrazice in continuare. Ca nu stiu, ca am invatat gresit.

Si ma uit la ea. A terminat institutul de fizica atomica. Deci ai avea pretentii sa asculte de ratiune, de demonstratia fizica a lucrurilor. Insa tot femeie este si o vad, o simt cum se incapataneaza ca orice alta femeie cand face acest lucru: isi inchide ochii (nu cei fizici), mintea, si nu asculta niciun argument rational. I’am dat explicatia sistemului, legaturile stiintifice dintre elementele in discutie. Si degeaba. Fara niciun contraargument stiintific, rational, mi’a zis ca nu e ca mine. Punct.
Ceea ce’mi aduce aminte de concluzia ca practic nu are sens sa’i mai vorbesti unei femei care a hotarat deja ca nu este de acord cu tine. (decat doar daca ai argumente de ordin emotional, nu rational, iar pe acestea daca nu le are ea deja, inseamna ca nu merita efortul - dar oricum nu se aplica situatiei de faţă)

Ma apuc si caut pe net. Primul articol pe care il gasesc ii da ei dreptate. Este de pe site’ul www.medicina-naturista.ro. Ok, nu e prima data cand aflu ca pe astfel de site’uri publica pusti-pustoaice care habar n’au de lumea pe care se afla. Sau gospodine ratate care au senzatia ca fiindca au atins 30-40-50 de ani, asta le confirma parerile despre lumea inconjuratoare. Au supravietuit pana acum, deci au dreptate despre lume, nu’i asa?
Al doilea site, as fi vrut sa’l evit. E-referate. Fiindca evident autorii sunt pusti-pustoaice. Dar exista o diferenta. Referatele sunt facute direct (copiate) din materia predata de profesori, nu din pareri (exceptie au facut referatele mele, nu va bazati pe ele, n’au valoare stiintifica ci cel mult doar filozofica).
Deci accept totusi un referat de acolo. Si i’l trimit pe mail, ingrosand numai frazele care se refereau strict la discutie. Ca sa nu se piarda prin calcule, grafice si alte explicatii fizico-chimice despre fotosinteza. Si ii inrosesc fraza care spune ca plantele respira ca orice alt organism. http://www.e-referate.ro/referate/Fotosinteza2005-03-18.html

Este uimitoare femeia! Cu documentul in fata continua sa ma contrazica. Spunand ca... ea nu intelege acel lucru de acolo! Ca ea stie ca e invers deci... deci nu se intelege ceea ce sustin eu din acel material! Ba ii mai tine partea inca o tanti.

La naiba, indaratnic este omul de rand in fata celui ce iese din tipare cu un dram de cunoastere in plus. Si mi’aduc aminte de un episod din dr house, vazut sambata. In care un tip cu un IQ cat casa poporului a ales sa foloseasca un inhibitor al inteligentei... pentru a reusi sa fie fericit. Pentru ca inteligenta peste medie te condamna la nefericire. Iar daca nu cunosti acea nefericire... inseamna ca nu esti chiar atat de inteligent. Totusi nu degeaba istoria ne arata oamenii inteligenti ca fiind niste nefericiti. Acasa voi pune cateva replici al naibii de reale de acolo.

Si am mai gasit un articol (varianta in enleza, pe ScienceDaily, aici) care sustine limpede ca plantele produc CO2.
Dar nu i’l mai trimit, pentru ca atunci cand nu vrei sa vezi, orice incercare de a ti se deschide ochii doar te agreseaza.

o

Socioase

o

Nu, nu’s genu’!

De ceva timp vad ca si pseudosocializarile iluzorii (pa net) imi creaza o senzatie acuta de lehamite. Si asta nu pentru ca le'as fi folosit cumva. Ci din principiu.

Primesc instiintari ca pe feizbuc uite aia, uite ailalta, uite ca cineva iti zice, cineva iti face... iar io habar n’am ce cont am facut acolo. User, parola... amanunte!

Si sa ma bata alizeu’ daca am chef sa aflu!
La fel cu toate celelalte create cand a mai tras cate careva de mine – hai acolo ca facem... dracu’ stie ce fac oamenii astia. Nechezolu’ realitatii considerat, evident – realitate!

Iaca prietenu’ ala bun s’a insurat, am aflat de pe feizbuc. Pai daca ai aflat de pe feizbuc... chiar te cred ca iti e prieten! D’ala adevarat. Chiar merita sa tii legatura cu el. E unul dintre aceia care iti umple viata cu lucruri frumoase. Putini vor sa mai faca diferenta intre prieteni si cunoscuti. Se amagesc cu cuvinte mari: prieteni!
Am suficienti cunoscuti. Numai trecand prin 15 firme, 4 scoli si vreo 10 cursuri (ghizi, yachting, tenis, dans samd) am strans mai multi cunoscuti decat aveam chef.
Ieri imi spunea cineva sa socializez. Nu, nu vreau! Imi pare o lalaiala ieftina, penibila.

Iar mai nou buzz, noua creatie a lu’ gugle mi’a aparut in mail direct si m’a anuntat ca urmaresc 4 persoane si sunt urmarit de una. Sau invers, nu stiu, n’am dat mare importanta.

Azi am mancat o porcarie. Sfat: nu never ceva de la daniela’s fine food!

Si la naiba, m’a palit o durere de cap de ma uit crucis. M’as duce acasa si m’as tranti in pat pentru cateva zile. Dar diseara am de configurat un ruteras la un client.

N’am chef de nimic!

o

Apa

o

Mica Venetie. Sau marea Venetie, n'am fost acolo ca sa pot stabili care este ordinul de marime corect.
Cand spuneam ca sunt prea multi tarani in bucuresti pentru a mai trai bine aici, cand spuneam ca la deszapezire este foarte importanta rigola... Ca prin zapada mergi cum mergi, dar cand se topeste si ajungi la capitolu’ unde puii frasinului mi’am parcat gondola... mama lui de echipament de scuba diving!... nu mai mergi! Ci te scufunzi calcand apa.

Ca prea multi tarani au ajuns „care este” prin primarii, prin adp’uri, prin peste tot incat habar n’au ca in orase mai tata, este o chestie numita canalizare, care pe timp de iarna tre’ sa o iei in calcul, daca te astepti sa se mai topeasca vreodata zapada...

Astept acum cu viu interes noaptea cu sub zero grade! Sa vad bucurestiul intepenit. Ad literam!

Nu, nu’s arogant. Doar sictirit pe tema asta.

o

frustrari de IT'st

o

din cand in cand sunt frustrat de faptul ca nu pot raspunde asa cum doresc:

User : Am si eu o mica problema nu mai aud clientii in casca
Tehnic : Poate ca ei nu mai sunt acolo! Ai verificat asta?

User : Buna seara,
Va rog sa ne trimiteti doua bucati cablu cu mufe
de cca. 10 m lungime pt. scanerul din depozit.
Tehnic : Nu avem mufe atat de mari...

User : Avem un UPS care nu mai functioneaza.
Tehnic : Noi avem mai multe !

User : Salut,
In HUB Bucuresti a ramas, in perioada sarbatorilor, coletul din pozele atasate fara date de expeditie. Acesta contine un UPS mare.
Avand in vedere ca nu a fost revendicat de nici un client pana acum, ne-am gandit ca poate este o expeditie de a noastra!
Recunoasteti cumva acest colet?
Tehnic : Nu conteaza. Vezi ca unii la braila au nevoie de el !

User : BUNA,
AM PROBL CU ACEASTA NOTA . COMPLETEZ CAMPURILE IAR IN MOMENTUL IN CARE APAS BUTONUL ,,MODIFICA '' IMI APARE ACEST MESAJ: “Aceasta chitanta exista deja in baza de date”
Tehnic : Esti doar proasta.

User : Buna,
Pe statia (ip) nu mai pot fii facute sume (orice cifra introdusa intr-un tabel la sfarsit nu apare suma decit daca mai setam inca odata suma totala ), este valabil si pentru si pentru registrul de casa(vezi in atas registru casa 09.02.10) .
Tehnic : E simplu, excelul este confuzat. Patim si noi asta cand citim mesajele de la tine.

User : Mail-ul este blocat si apare urmatorul anunt:
An unknown error has occurred. Account: 'pop.cargus.ro', Server: 'pop.cargus.ro', Protocol: POP3, Port: 110, Secure(SSL): No, Error Number: 0x800C0133
Ma puteti ajuta?
Ioan
Tehnic : DA !

User : Colegii,
Ne puteti spune in ce stadiu ne aflam cu rezolvarea problemei semnalate mai jos?
In aceeasi situatie mai sunt PC-urile cu IP: (IP) si (IP).
Tehnic : Probabil. Dar mai bine nu...

User : Buna ziua ,
Statia Bistrita a expediat pe 01.02.2010 , la dept. IT , un calculator defect . Va rog sa-mi comunicati cand il pot primi inapoi .
Tehnic : Imediat cum aflam cum putem sa’l stricam la fel!

User : Buna ziua
Am si eu o mica problema nu ma mai aud clientii in casca
Tehnic : Esti la call center. Asta inseamna ca problema ta este mare. Nu ne mai deranja cu mici probleme !
ps. Clientii n’au casca. Firesc ca n’au cum sa te auda in casca. Te rog sa ne explici cum au reusit sa faca asta pana acum !

User : La Slatina , desi toate cele trei statii sunt lagate la acelasi servar nu pot modifica, salva sau lista de pe un alt PC o situatie din fisierele seruite . Practic reteaua este inoperanta.
Tehnic : Un alt miracol! Reteaua este inoperanta, insa programele transmit date iar mesajele e-mail de asemenea ajung la destinatie. Probabil e vremea.

User : Revin cu informatia ca nu mai putem apela nici un numar de telefon din centrala.
Tehnic : Nici noi!

User : va rog sa verificati statia din Slatina
pentru info suplimentare George - 6124
Tehnic : Ok, am verificat’o , exista!

User : Buna ziua,
nu se mai poate suna pe Orange din centrala. Activitatea CS este semi-paralizata.
Tehnic : Ne pare rau. Sincer !

User : Buna ziua,
va rog sa imi spuneti cand se va incepe utilizarea aplicatiei de fax din calculatorul meu si a team leaderilor.
Cred ca pana in prezent le-am zapacit pe colegele din receptie cu munarul mare de faxuri pe care le primim.
Multumesc,
Tehnic : Si noi suntem tare curiosi...

User : Va rugam sa remediati pe statia (ip) din centrul Cargus Tirgoviste-nu se pot primi nici trimite e-mailuri
Tehnic : ...si nu este mai bine asa !?

o

Naivitatea de langa noi

o

De cateva saptamani am o noua dilema care mai apare printre ganduri, din cand in cand, ca reclamele in timpul filmelor sau in pauze. Bine, niste reclame cu o frecventa ceva mai de bun simt.

Noua venita prin preocuparile mele de background este naivitatea feminina. Aruncati cu pietre in mine pentru ceea ce spun, dar femeile au o naivitate specifica lor. Care nu are legatura cu vre’un tip de prostie ori ceva similar. Este doar felul lor de a infrumuseta lucrurile. Si este un fel tare util. Sunt capabile astfel sa creada in frumusetea unor elemente ale lumii materiale (inclusiv oameni) cu toate ca au aflat deja ca nu este asa. Sunt constiente de uratenia lucrurilor, si cu toate astea sunt capabile de a le valoriza cu plus-frumusete. Si considera ca ignorand raul, acesta se va atenua pana la disparitie.

Dilema mea nu este legata de intrebarea oare exista aceasta naivitate? si nici de intrebarea cum este posibila ea? Ci de cum ma descurc eu cu...

Fiindca aceasta naivitate este cea care imi incalzeste viata uneori, fie ca o face indirect, colorand frumos lumea imprejur, eventual chiar si pe mine, fie ca o face direct – cand o remarc si imi creaza o senzatie cald-dulce-moale, ca atunci cand vezi un ghemotoc de mâţă mergand vartos prin covorul moale catre noul sau prieten, piciorul mesei! Este o frumusete curata, imaculata, pura a lumii.

Dar aceeasi naivitate este cea care reuseste sa ma aduca la disperare in alte, multe, dati.

Deci cum ma raportez eu la ea? O accept sau ma impotrivesc ei? Voila the question!

o

miracole IT

o

Va jur, it’ul este o zona a miracolelor. Si nu ma refer la miracolele celor mai noi descoperiri pe culmile tehnologiilor multilateral dezvoltate.
Ci la miracole evidente (adica : evident ca’i miracol, d'oh !) de genul :

NU-MI FUNCTIONEAZA E-MAIL-UL!
ROG SUNATI DACA AVETI CEVA VESTI PT MINE!
Ioan

...veti intelege ca este vorba despre un miracol cand adevar marturisesc voua, mesajul este trimis chiar de pe contul de e-mail al semnatarului ! (nume de altfel predestinat pentru chestii d'astea)

De altfel, este a doua avertizare a sa, la o distanta de cateva ore. Sunt convins ca ai mei colegi care au preluat incidentul... ori nu l’au crezut din prima, ori... inca aprind lumanari la vii si la morti de’a valma, in traire puternic-euforica aflandu'se inca de la vizionarea primului miracol !

Nota : pentru cei cu pregatire tehnica precizez ca respectivul utilizator nu are acces la contul de e-mail prin alte metode tehnice (gen webmail), deci ramane exclusiv marturisirea miracolului !

de altfel, dupa cum se poate observa, omu' cere vesti! deci cre'ca stie el despre vestea cea buna care va sa vina. este un adevarat pregatitor al timpurilor. este un mesia!

o

nebunie

o

Ma urmareste filmuletu’ de cand l’am vazut.
Il re si revad. M’as putea duce la politie sa anunt un caz periculos de stalking. Periculos pentru linistea mea.
Sau m’as putea duce la hotelu’ alb si moale. Cu jocuri de societate gen acum toata lumea cu mainile legate la spate !

“I need space, I need time to figure out who I am”... mare prostie. Insa am auzit’o de atatea ori incat nu mai sesizam stupizenia din ea.

Ca fiinta sociala esti / ai / capeti forma numai relationat la celalalt. Relatia de cuplu in mod clar cere din tine partea sociala a ta. In cuplu capeti o forma superioara a ta (evident, daca este un cuplu functional). Nu poti sustine ca vrei sa iesi din cuplu pentru ca sa afli care este acea forma. Fiindca ea dispare odata cu indepartarea.

Pe de alta parte, daca sustii ca vrei sa intelegi cine esti ca om, dar la nivel profund, nu social... daca simti aceasta nevoie atat de puternic incat trebuie sa te indepartezi de cel mai important om din lume (dupa tine, fireste)... go to the forest ! Asta pentru ca nu avem pe la noi suficient desert. Oarecum am senzatia ca sihastria in desert este mai directa decat cea din padure. Adica mai deplina. (copii, voi sa nu folositi acasa grade de comparatie pentru deplina) Fiindca daca nu mergi in padure, si alegi alta metoda de autocunoastere profunda... vei afla curand ca ai nevoie de un cuplu pentru a face treaba asta. Deci despartirea pentru autocunoasterea... care iti cere sa fii intr’un cuplu...: iar nu are sens !

Dar atat de mult ne’am obisnuit cu ideea ca lasa’ma singur, am nevoie sa ma inteleg incat ni se pare coerenta. De altfel, si mie imi vine sa o folosesc. De fiecare data. Insa daca imi amintesc bine, am folosit’o doar pentru rationamente interioare, in afara am scos chestii mai coerente : sunt nebun, nu te lega la cap cu mine !

So... get a room ! A soft one!
_______
later edit:
imediat dupa publicare am realizat ca mai este o metoda de autocunoastere care implica atat lipsa cuplului cat si a desertului. psihanaliza freudiana. but come on... not that! (daca face terapie freudiana din start zi merci pentru ca pleaca!)

o

Diferente

o

Lumea lui.
Un individ din specia masculilor lovit cu leuca va avea ceva energie debordanta pentru a zumzai pe langa o potential-viitoare partenera.

Iar daca omu’ are o parte ceva mai visatoare, are atunci si niste neplaceri cu comportamentul de cocoseala macho, asa ca il va ocoli, si va ajunge direct la chestii hard / heavy. Pe care le va emite catre ea.

In mod firesc, el la va considera ca fiind actiuni outstanding, surprize, lucruri de poveste.

Timp in care daca de la ea nu primeste vreun mesaj clar de NU mai baiete, pentru ca nu imi placi !... la fel de firesc el va interpreta asta ca un semnal pozitiv. Deh, cand ai capsa pusa si un ciocan in mana toate cuiele din jur sunt cuie ! ...si nu mai exista nimic altceva pe lume.

Si chiar daca primeste un nu, insa nu este foarte clar, adica un nu de genul „nu, pentru ca nu cred ca peste un an vei mai fi la fel de atent cu mine” – asta nu este nu! Asta este o cerere de demonstrare a stabilitatii!

Asa ca el continua netulburat.

Lumea ei.
Ei nu ii place sa spuna nu.
Acum sa nu fim malitiosi, rai sau misogini si sa spunem ca ea nu spune nu’uri explicite, puternice, pentru ca si’a dat seama ca astfel lumea este mai... receptiva la dorintele ei.

Si sa spunem doar ca ei nu ii place sa spuna nu.

Si ca ea considera ca a nu da curs semnalelor lui este suficient de explicit. Este felul ei de a refuza fara a spune nu.


Astfel incat atunci cand se ajunge la telefoane-vizite-surpriza la 1 noaptea...
El va considera ca motivul super-romantic pe care il are justifica pana si miscarea stelelor.
Ea va considera ca este agresata, invadata (!).

El vede romance, ea vede agresiune, asa ca iata cum sfarsesc barbatii aia despre care se plang femeile ca nu exista! Iar postfactum de ce nu mai exista barbatii despre care femeile se plang ca nu exista. :D
Si bizar, ea vede agresiune in acte cu radacina emotionala, dar nu vede agresiune in acte cu radacina macho !

In fond toate astea duc la lunga discutie despre interpretabilitatea actelor. Fiecare interpreteaza cum ii convine.

Aceasta poveste despre diferentele intre lumi tocmai imi povesti cineva la birou. Din lumea ele’lor. Iar mie imi aduse aminte de alta poveste similara din trecut. Din lumea... mea. De pe vremea cand lovitu’ cu leuca era un sport la mare cinste.

Hm, erau cateva aspecte pe care nu reusesc sa le subliniez cum vroiam initial. Si imi pare cam gol articolul, dar nu stau sa il mai pieptan pentru ca ma grabesc. Printre altele vad ca in lumea ele'lor spusul de nu'uri clare, indubitabile este ceva gen area 51! Se ajunge acolo doar in cazuri limita.

o

Sfaturi intunecate

o

Doreste’ti imposibilitatile !

Nu pentru a obtine o viata cu multe lucruri extraordinare in ea. Ci pentru a evita deceptiile. Pentru ca nu poti fi deceptionat cand stii dinainte ca este imposibil sa reusesti.

Nu poti fi ranit cand relatia ti’a esuat. Adica nu poti fi mai ranit decat te asteptai. Fiindca ai ales’o de la inceput imposibila. Stiai undeva interior ca e asa. Pe cand in cazul celor posibile... risti sa fi ceva mai lovit decat te asteptai. Pentru ca in primul rand nu te asteptai ! At all !

Iar in the process eviti si fericirea, dar ce mai conteaza?

(si ma deranjeaza word'ul care a inceput sa imi corecteze automat punctuatia punand un spatiu inaintea semnelor de exclamatie !)

o

despre

o

am gasit asta pe un blog. un pic cam sangeros dar... fachin' real.

asta ar fi cred motivul pentru care in ultimii ani balansez. imi pare ca pentru mine a fi indragostit este ceea ce da o mare parte din ceea ce ofera sens vietii. deci sunt nemultumit fara. deci tind sa caut.

pe de alte parte acest film s'a intamplat suficient de multe dati incat acea cavity... sa fie just a cavity. si stiu dinainte ca voi face un rahat din fiecare noua incercare. deci nu mai trebuie sa caut, pentru ca e degeaba.

si ma gandesc ca trebuia sa se fi intamplat la inceput povestea cu happy end. acum e prea tarziu (1, 2) pentru asaceva. mai vorbeam cu prieteni din aceeasi generatie. daca nu ai parte de happy end de la inceput, mici sanse mai tarziu.

dupa multe povesti fara happy end ti se deschide al treilea ochi. si vezi nevazutele. iar chiar daca nu le vezi le stii ca pot exista.

dar asa cum spuneam ieri cuiva ca ma mai ridic dimineata din pat pentru ca astept sa fiu surprins de o nisa de normalitate (normalitatea mea) in lumea asta bezmetica, unde sa imi gasesc lumea mea functionand.

intre timp sunt cinic si balansez intre prostie si limpezime. huta-huta!

o

roz

o

ora 13 :12
e-mail de la bistrita (reprodus in forma sa completa):
va rog sa instalati si la cs adresele de corespondenta pt a putea trimite

cand primesc un asemenea mail, in cel mai rau caz il ignor. (de fapt in cel mai bun caz, fiindca alternativa este de a'i expedia un mesaj lung despre cei 7 ani de'acasa, scoala, si alte forme de civilizatie, fraze coerente samd) Si il ignor nu pentru ca nu mi’a dat buna ziua, la revedere, ‘te dracu’! Nu pentru ca nesemnandu’se, consider ca nu are autoritatea necesara pentru a cere ceva. Ci pentru ca sunt convins ca la celalalt capat al firului se afla o persoana prea nesimtita. Iar don quijote al meu mi’o zis sa le fac viata amara nesimtitilor. Nesimtitii sunt moristile-balaurii mele. Mei.
Pentru mine nesimtirea are o legatura subtila, intima cu prostia. Prostia aia urata, voluntara, nu prostia aia sfanta, inocenta, cu care te’a blagoslovit al de sus.
Dar pentru ca nu sunt cel vizat sa ma ocup de astfel de cereri, colegul mumu i’a dat curs.

ora 14 :32
e-mail de la bistrita (reprodus in forma sa completa):
in outbox nu am nici o adresa pt a putea trimite mail

unde se demonstreaza ca... da ! respectiva creatura nu trebuia sa aiba mail de serviciu. Cand faci sa’i mearga lucrurile unei creaturi nesimtite, evident vei avea de tras.

nesimtirea, prostia si incultura merg mana in mana. tinandu'se vartos.

o

cu sorcova

o

de la crina am gasit un link util la casa lu' Human (Human = personaj de'al lui orson scott card)

iar acolo am gasit asta: