nu am chef. cu n mic.

Credeam ca ieri a fost luni.
Dar azi e incomparabil fata de ieri.
M’am trezit, insa numai fizic. Restul este inert.
Nu am chef sa fac nimic, nu am chef nici sa ma lupt pentru a obtine un drept temporar de a nu face nimic.
Ma asez din nou in fund pe salteaua pe care dorm. Si stau.

Ma intreb de unde. Sa fie de la paler de ieri? In viata pe un peron tare depresiv este uneori. Periculos de depresiv. Sa fie de la senzatia de inutil / inutilitate pe care o mai inteleg uneori? Mi’a povestit var’miu aseara despre romani de’ai nostri care lucreaza in conditii crunte, pe salarii crunte. Si se zbat sa lucreze acolo. Sunt recunoscatori sa fie lasati sa munceasca acolo. Undeva, prin tara. Ce rost au zbaterile mele, cum pot sa ii trezesc? Cum pot sa le redau coloana vertebrala?

Dupa o vreme ma ridic, ma imbrac si plec. Din usa ma intorc. Sa iau o carte. Ca sa’mi anesteziez / resurscitez neuronul in metrou. O parte trebuie anesteziata, alta resurscitata. Desi nu’mi place sa citesc in metrou. Zgomotul de fond nu ma lasa sa’mi aud gandurile reverberatii create de ideile citite. Ma opresc in fata cubului cu carti favorite. Vad titlurile si nu simt nimic. Sa iau o carte pe care n’am citit’o. Pai nu mai am necitite decat carti care nu m’au prins. Iar acum chiar nu este momentul de a citi asemenea carte. Sa iau o carte care mi’a placut foarte mult. Ma uit la titluri. Degeaba. Nu are sens. Plec.

Pe peron iar ma amuza miopia mea. Adauga un pic de mister lumii inconjuratoare. De la zece pasi distanta nu pot distinge cu precizie chipurile oamenilor. Si asa am doua efecte contrare. Fie nu recunosc persoane cunoscute... fie recunosc persoane necunoscute.

In metrou vad o fata citind fix paler – viata pe un peron. Parcursese cam o treime. Mi’am dat seama ca inca nu a ajuns la partea maladiv-depresiva. Am vrut sa ma duc la ea sa o avertizez. Nu mai citi, nu mai continua, e riscant, poti ajunge ca mine. Era frumoasa. Fata. Asa ca ar fi inteles gresit interventia mea in momentul ei de lectura. Si ea, si lumea din jur. M’am uitat un pic mai atent la. Avea o anumita doza forta in ea, suficienta ca sa treaca prin carte, totusi. Iar acum imi dau seama ca daca nu se identifica cu personajul principal masculin asa cum am facut’o eu... no problem. Si imi mai dau seama ca era genul care se deconecta de subiect, de intamplari daca acestea nu ii conveneau. Sau cel putin asa am senzatia.

Acum, dupa un schimb de mailuri, stiu ce’as fi putut, ce mi’ar fi placut sa recitesc. Stapanul Cantecelor – Orson Scott Card.

Trebuie sa’mi gasesc o preocupare pe care sa o consider suficient de utila si suficient de provocatoare. Adica una din acelea despre care cei din jur iti spun ca este imposibila.


------

cartea viata pe un peron. s'ar putea sa fie o molima aceasta carte. toata lumea o citeste. este molima intunericului dat de becurile sparte misterios, de catre dresorii cainilor mari si agresivi care au infricosat si instapanit orasul. o frica intunecata, rece, neagra. cu o mare doza de fantastic, ca si cum ar fi desprinsa dintr'o carte.