Si am gasit aici urmatoarele randuri ale lui Razvan Butaru:
Troita dintre macesiPe eroii mei nu-i gasesti in manualele de istorie. Ei sunt niste oameni simpli care au ajuns, fara voia lor si fara sa-si dea seama, niste martori tacuti ai uitarii nationale. Povestea mea incepe si se sfarseste la granita cu Romania, in casele a trei romani din satele Mahala si Ciudei, din Bucovina de nord.
Troita bucovineana de lemn
Amintirile lor sunt amintirile celor 13.000 de familii de bucovineni aruncate in vagoane de vite si disparute, intr-o singura noapte, in marsul lor fortat spre lagarele sovietice. Prin vocea celor trei batrani, trecutul, zvarlit inexplicabil sub presul urat al unei istorii prea putin stiute si prea mult timp ascunse, reuseste sa supravietuiasca indiferentei noastre vinovate.
Totul a inceput in timpul filmarilor unui reportaj de televiziune, intr-un mic sat din marginea Romaniei, cand o batrana m-a intrebat daca vreau sa ascult niste poezii din timpul razboiului. Versurile simple insirau povestile cutremuratoare ale masacrelor si deportarilor pe care rusii le-au facut in al doilea razboi mondial. Locuri nestiute erau tanguite in vorbe de jale. Lunca, Fantana Alba, Mahala, Ciudei. "Sa mergi mata' dincolo, la fratii nostri de peste granita", mi-a spus batrana. "Oamenii ceia au trait chinurile iadului si nime' nu mai stie nimic". Asa am ajuns eu in Bucovina de nord, la sfarsit de noiembrie, in cautarea unor adevaruri netalmacite.
Lunca este locul unde peste trei sute de romani bucovineni au fost ucisi in februarie 1941, in timp ce incercau sa se refugieze in Romania. Nu-mi fac prea mari iluzii, pentru ca stiu ca vremurile au ingropat orice urma a tragediei de acum aproape 70 de ani. Nimeresc intr-un camp mocirlos, cu o liziera de tufe de maces aruncata intr-o margine de orizont, strajuit de niste dealuri acoperite cu paduri de fagi. In stanga mea vad Prutul care, in adancul lui albastru, rostogoleste tacut adevarul pentru care am ajuns pana aici. Opresc masina in camp si merg mai departe pe jos. Las in urma mea tufele de maces si undeva, inspre buza dealurilor, se vede o cruce mare de lemn. Ma apropii si citesc ce scrie pe ea: "Spre eterna amintire a romanilor nevinovati impuscati de stalinisti la 7 februarie 1941". Soarele asfinteste cu blandete mangaind cu razele lui singurul semn inchinat celor omorati aici. Ma inconjoara o liniste ciudata, misterioasa, care pare ca ascunde un secret. E timpul sa plec, dar in spatele crucii imi atrage atentia o scurta licarire. Prutul face un cot la dreapta si se pierde printre padurile dealurilor din apropiere. La doar cativa metri mai incolo, unde nu se mai vede firul apei, este Romania. Prea multi metri, pentru cei care au ales libertatea in urma cu 70 de ani...
David Purice din Mahala
L-am gasit dimineata in poarta casei. Un batran inalt, cu parul alb, dat pe spate, cu obrajii rosii. Statea cu mainile la spate, sprijinit de stalpul portii, vopsit albastru cu varf alb, si privea la joaca unui baietel de cativa anisori care ghemotocea in brate un catel. Parca ne astepta.
Chinuit fara preget de amintiri: David Purice
Il intreb daca imi poate spune ceva despre povestea de la Lunca, pentru ca stiu ca din satul Mahala au fost mai multi acolo, in nenorocitul ala de februarie '41. David Purice stie ce s-a intamplat atunci, ca doar "o mers acolo", zice el. Vrea, chiar vrea sa povesteasca, sa fie filmat si dat la Bucuresti, pe televizor. Sa afle toata lumea ce a trait el si ceilalti atunci, cand cu sovietizarea. Ne invita in casa. Dupa noi se strecoara si baietelul. Fara catel. Este nepotul batranului David. "Suntem nedespartiti, dar nu o sa deranjeze cu nimica". Copilul se aseaza la o masuta in spatele nostru, cu un caiet de colorat in maini. Camera in care ne aflam nu are nimic special. Un covor pus pe perete, un pat, o soba veche intr-un colt. In mijloc o masa acoperita cu un covor baltat in dungi rosii, galbene si maro. Pe masa, o lampa cu petrol pare singurul element interesant din jurul nostru. Batranul se aseaza la masa, isi trece mana prin par, apoi atinge lampa cu petrol: "Asta-i pentru cand se ia curentul", justifica el prezenta obiectului. Inchide ochii si asteapta in liniste.
"Am fost ieri si am vazut crucea din camp de la Lunca", zic eu. Omul tine ochii inchisi strans, strans de tot, ofteaza si nu zice nimic. Dupa un timp ii deschide si pe obraz i se preling doua lacrimi uriase. "In februarie '41, cand s-o adunat lume multa pe Valea Prutului si care o vrut sa treaca granita in Romania, aveam uns'pe ani. Si om mers si noi cu dansii, eu si cu tata. Mama o ramas acasa, cu fratele meu, care avea doar trei ani. Urma apoi sa-i cerem oficial sa vie si ei in Romania. Cand am ajuns noi la Lunca, acolo unde ati fost si ati vazut crucea, au inceput impuscaturile. Acolo se gata granita pe Prut si incepea granita pe uscat spre Oroftiana, spre padure, in Romania. Si din 400 cati am fost, 46 au trecut in Romania, treizeci si ceva au fost prinsi si restul au ramas morti tat. Pe mine m-or prins sus, langa sarme, la granita adica, si m-or intors inapoi. Am vazut cum stateau mortii intinsi pe zapada precum oile pe o pascatoare." Batranul David se opreste din povestit si isi trece mana peste fata, incercand parca sa alunge imaginea de groaza care ii bantuie amintirile. "Si ne-o prins pe mine si pe inca un om numit Bujnita", spune batranul mai departe. "El era ranit in piciorul stang"... "Mata cum ai scapat dintre gloante?", intreb. "Ca sa scap", zice, "m-am pus in zapada si am stat cat o fost turul cela de mitraliera. Pe urma am incercat sa fug. Bujnita cela avea un baiat, tot David ii zicea, si cand m-a vazut pe mine, un baiat mai mic printre tufe, cum merge si se strecoara, o crezut ca-i al lui. Zice: "Ba, David, David". Eu am crezut ca-i tata mieu si m-am dus drept la dansul. Mai era cu unu', Dubit, imbracat pe sub cojoc cu vestonul, cu tate decoratiile din primul razboi, cu tatu', cum era la noi la sarbatori, ca abia o fost Irodul. Si toti trei ne-am dus pana langa sarme, la granita. Gardul era taiet, da' daca am ajuns acolo, din deal venea o patrula de cinci persoane. Un ofiter si patru soldati si cu doi cani. Au inceput a trage cu pustile mitraliera in noi, si pe Dubit acela l-o omorat de tat, si pe Bujnita l-o impuscat in piciorul stang si l-o ranit. Apoi s-or gatat din tras si ne-om lasat pe mainile lor, ca n-aveam altceva de facut, un ranit si cu un copil ce eram". David se opreste din nou din vorbit privind fix la lampa cu gaz aflata pe masa. "Ne-o strans pe tati si apoi s-o inceput torturile. Bateau cu teava armei in gura, la oameni, le spargeau dintii, ii calcau cu bocancul pe cap, tortura de KGB-isti", ofteaza din greu batranul. I-au torturat "doua zile intregi", apoi i-au dus la gara, i-au urcat in vagoanele de vite si i-au trimis la Cernauti. "Acolo ne-o varat la inchisoarea politica, era in beciurile universitatii din Cernauti, pe care o transformasera in sediul Sigurantei, KGB-ului", zice David Purice. Apoi sapte dintre ei au fost judecati si condamnati la moarte. Printre ei, si tatal lui. "Balan, Mitru, Soroatec, Vasile, tata si inca doi, nu mai tin minte, au fost condamnati la moarte si am fost obligat sa vad executia", sopteste cu glasul strivit de durere omul din fata mea. David Purice avea 11 ani cand tatal lui a fost executat in fata sa. Dupa aceea a fost tinut intr-un lagar de reeducare pana a inceput razboiul. I-au dat drumul acasa, pentru a putea fi trimis impreuna cu toata familia in Siberia. Printr-o minune a reusit sa scape de deportare, ascunzandu-se departe de casa parinteasca. Doua saptamani mai tarziu, armata romana intra in Cernauti, iar David Purice se intorcea acasa, in Mahala.
"In Siberia or ramas doi veri, matusi, un unchi, mosu' cu bunica'', spune cu tristete batranul. "Au murit?" "Au murit de foame, ca n-or trait decat cu ciuperci de padure. Au murit si copiii; nu i-o putut ingropa afara, i-o ingropat in baraca, o scos trei scanduri de la podeala si or facut oleaca de borta, o dat naste nisip peste dansii, ca afara era 40 de grade de ger si pamantul era inghetat, nimeni nu putea sa sape mormant", spune David.
Batranul se ridica si iese din incapere. Privesc in gol, in tacere, precum intr-o scena dintr-o piesa de teatru. Linistea care ma invaluie este intrerupta cand si cand de paginile caietului cu desene pe care nepotul lui David il rasfoieste linistit in spatele meu.
Dupa un timp, batranul apare cu o cutie in care zac, uitate de cine stie cand, cateva fotografii botite. Una singura este pastrata impecabil. Din interiorul imaginii imi zambeste un cuplu fericit si fara griji. Sunt parintii lui David Purice. "Uite", imi zice, "asta este tata, de-l impuscara KGB-istii. Si cu mama", completeaza batranul. "De cate ori ma duc la crucea de la Lunca, pe locurile celea, imi simtasc sufletul strivit, distrus, si o saptamana intreaga nu sunt om. Jur sa nu ma mai duc niciodata, dar nu pot, am senzatia ca intreaga mea viata o ramas atarnata colo, in malul Prutului, printre umbrele mortilor care tot cauta si cauta sa treaca sarma dincolo si nu reusesc." Il intreb cum de au stiut rusii de ei, atunci, la Lunca, in februarie '41. "Se vede treaba ca o fost o vanzare. Acolo totul era pregatit, asteptat. Gheata pe Prut era taieta, ca noi tat timpul am mars pe Prut ca era mai usor pe gheata, ca omatul era mare. Si gheata era taieta si noi musai a trebuit sa iesim pe mal. Si am iesit, si colo, cand am iesit, din tate trei colturile om fost batuti, impuscati cu mitralierele". Batranul isi ia fata in palmele lui mari si aspre si ofteaza cu obida. "Asa o mars viata. Am ramas aici si tat timpul m-am gandit sa ma duc sa traiesc in Romania, macar moartea sa-mi fie in Romania, dar n-or fost posibilitati. Puteam trece sa traiesc in Romania, dar unde sa te duci?", intreaba cu amar David Purice.
Ma pregatesc sa ma despart de eroul meu, dar parca a ramas ceva nespus. Ies cu el in curte, sa filmam cateva cadre. Il intreb cum a trait toti acesti ani. Imi povesteste de familie, de copii, de instrainare, de cat de greu au dus-o "in tot timpul asta care o trecut sub stalinism si comunism". Independenta Ucrainei si separarea de Mama Rusia a dus si la separarea Caselor de Economii din fosta URSS.
Asa a pierdut David Purice economiile lui de-o viata, 15.000 de ruble, pe care nu le-a mai obtinut nici de la rusi, nici de la ucraineni. Acum, el si sotia impart o pensie de doar 240 de grivini pe luna. Butelia de gaz, "balonul" cum ii zic ei, costa 50 de grivini si curentul alte 30. "Iaca asa se duce suta, juma'te de pensie isi ia talpasita si banii se termina imediat", zice David. "Ce viata poti sa ai cu doua sute si patruzeci de ruble? Ce viata pentru noi, doi batrani, ce viata?" "Ati mai sperat la o alta unire?", intreb. "Niciodata! Nu domnule draga, niciodata! Politicienii astia, de bucurie ca sa fie alipiti de Europa, iscalesc si vand intr-o noapte tat, si Bucovina, si Basarabie... N-avem nici o pretentie de la romani si romanii n-au nici o pretentie de la ucraineni si s-o terminat!" Da din mana a lehamite. "Va simtiti tradat cumva?", intreb in loc de la revedere, si batranul imi raspunde simplu, cu demnitate: "Da, m-am samtit si ma samtesc tradat!". Il las in poarta, cu privirile atintite in gol. Peste drum, in vale, Prutul serpuieste lin, chiar prin fata casei lui David Purice din Mahala. Prutul pe care in urma cu saizeci de ani a vrut, dar nu l-a putut trece.
Postări
