(old blog) scris mai demult

Entry for January 29, 2007

15. De curând am decoperit ceva interesant. Imi trag pleoapele peste lume. Pleoapele care imi opresc doar vederea şi nu privirea. Privesc fără să mai caut să “văd”. Mă uit la ceilalti inert. Fără vreo pornire interioară. De regulă privirea mea e / era activă. Cautam, cercetam, doream. Acum ma uit la oameni indiferent (ceea ce nu se intampla prea des). Poate ca nu mai caut, poate că am gasit. Poate că ştiu să nu mai caut in fiece om care imi trece prin faţă. Insă nu asta mi se pare important ci senzaţile adiacente. Privirea-mi se întoarce către interior însă nu la modul egocentric ci spre un univers interior, spre un spaţiu în care nu mă aflu “eu”. Desi este un spatiu care imi apaţine ca existenţă. In acele momente mă simt cetate cu porţile inchise si podul ridicat. Ceilalţi imi devin mult mai indiferenţi. Poate ca asta vine de la acceptarea singurătăţii (oamenii obişnuiesc să-şi ascundă/ignore singurătatea cu diverse pretexte – am prieteni, am pereche, am rude…). Am văzut cât suntem de singuri, am inţeles cum unicitatea fiecăruia înseamnă sigurătate interioară. La inceput m-a speriat şi am trăit cu disperarea că nu găsesc prietenii potriviţi, m-au chinuit relaţii de care nu eram satisfăcut fiindcă perechea nu-mi umplea singurătatea şi deznădăjduit fiindcă imi dădeam seama că niciodată nu voi gasi pe cineva care sa reuşeasca asta la un nivel profund si permanent. Iubirea poate umple golul dar e atat de rară… Am trait căutarea intensă a cuiva care sa mă inţeleagă. Dar am acceptat la un moment dat singurătatea. Atenţie, vorbesc doar despre singurătatea interioară, la un nivel intim, profund. Si zic acceptat nu în sensul constrâns (a accepta ceva obligatoriu) ci în sensul în care accepţi frumuseţea unui peisaj, a unui munte. Din singurătatea asta acceptată apare şi regăsirea de sine în nişte coordonate pe care nu le-am mai atins pâna acum.

Asta este raspunsul pentru acel curent filosofic (lapsus… - a! existenţialişti!) care se intreba despre “facticitatea” omului, despre angoasele sale, despre singurătatea sa. (cu reprezentanţi - sartre, camus, kierkegaard, proust). Nu e un ceva pe care sa-l pot bine exprima în cuvinte, însă trairea am găsit-o şi ştiu că este posibilă. E dificil de ajuns la ea, presupune multe căutari, trebuiesc depăşite multe obstacole interioare, însă aici ajuns …

Numai ca dupa atat de multe căutări, căutarea în sine devine un obicei greu de dezvăţat. Ceea ce ne poate duce la – vezi nr 17