iata. Pastele.

ce a ma ramas din Pasti?

exceptandu-i pe cei cu adevarat credinciosi...

pai.

un ritual social.

dezbracat de cat mai multe semnificatii. deoarece sunt semnificatii care contrasteaza, recte deranjeaza in timpurile astea. eventual chiar impopotonat cu alte conotatii, mai in ton cu vremurile, cu manelele, cu cartierul.

cu ritualul in sine ciopartit si adaptat dupa cheful de moment. in cele din urma transformat in chef, sindrofie, bairam.

este intr-adevar o ocazie (cel putin teoretic) de veselie... si veselia a fost singurul element pastrat.

apoi mai este obligatia de a te vedea cu acei oameni care iti sunt rude. sau in pozitii susceptibile de rudenie. si numai cu ei. volens nolens o izolare cu ‘ai tai’.

‘ai tai’ – cei pe care i-ai primit la nastere, sau cei pe care i-ai strans pe drum.

bineinteles, pentru cei ce fac din Pasti un bairam izolarea este mai vaga. dar iata ca se trezeste si cinismul meu la viata si imi spune ca tot izolare la familie este si in acest caz, numai ca pentru ei familia este mai vaga – ei se afla intr-o stare tribala – limitele intimitatii familiale au alte coordonate – familia lor este tot tribul.

iar eu. cu exceptii mai putine decat degetele de la o mana, de cand ma stiu am ales izolarea si de ‘ai mei’. pentru ca nu gaseau acelasi rost in ritualul asta ca si mine, pentru ca faceau din aceasta zi un prilej de chef. veselie mai zgomotoasa si prea departata de veselia linistita la care ajungeam eu. s-a intamplat de vreo doua ori sa accept sa fiu cu ei, nu numai langa ei. de vreo doua ori mica lor sindrofie era rezonabil de mica. de vreo doua ori am avut starea in care am putut sa-i privesc asa cum te uiti la un pui de mâţă ca ti se suie pe perdele. il lasi, ca e mic, se bucura si el de viata, iar pagubele nu sunt atat de mari. si te bucura sa-l privesti.

cu ani in urma am inceput sa caut locurile unde se aduna cei ‘ca mine’. ‘tribul’ meu.

apoi, la un moment dat, am renuntat.

iar acest an pare sa fi fost apogeul. apogeul renuntarii. m-am lasat purtat de val – de catre cei cu care eram – si am facut altceva decat era normal (decat normalul meu de altadata), si asta fara sa opun cea mai mica impotrivire. fara sa mai simt dorinta de impotrivire. cred ca am desoperit ca am renuntat de tot.

dupa care a urmat ceva ce ar putea fi numita greva. dupa noaptea de inviere am renuntat la vizitele sociale obligatorii. la mesajele sociale obligatorii. n-as putea spune cat e efect al Pastelui si cat e efect al ultimilor doua saptamani. cert este ca nu am mai gasit un motiv pentru care sa vad zambete sociale. rectific: nu am mai gasit un motiv pentru care sa accept sa ma expun unor zambete sociale. asa ca: filme, nebarbierit, pijama, casa in dezastru.

si totusi, luand in considerare actiunile mele din dimineata asta, se pare ca (din nou) incep o viata noua. reintru in tiparul de singuratate fericita. barbierit, casa curata, singuratate. eu si gandurile mele.